All or Nothing

Capitolul 12: Realitatea

                                        Capitolul 12: Realitatea

         Don't make a girl fall for you, if you have no intention of cathing her “

 

Eram atat de obosita. Aveam senzatia ca indiferent cat as incerca sa dorm, nu voi reusi sa ma odihnesc cu adevarat. Eram complet sleita de energie. Imi simteam trupul amortit so foarte greu, ca si cum ar fii fost paralizat. De asemenea, imi era si neobisnuit de fig, insa acest lucru se putea datora si din cauza toamnei din Portland, care era mult mai racoroasa in comparatie cu orasul in care locuisem eu. Poate ca era normal sa-mi fie frig. Poate ca pur si simplu racisem. Dar…nu-mi permiteam sa  fiu in convalescenta. David si Erika nu ar fii putut sa ma ingrijeasca. Aveau multe alte prioritati si preocupari, iar eu nu eram printre ele. Nu voiam sa reprezint o povara pentru ei. Cu siguranta ca David mi-ar fi reprosat acest lucru. David…David… Brusc, in mintea mea a avut loc o explozie. Mi-am amintit tot ce a avut loc intre mine si si brunet noaptea precedenta. Abia acum am realizat insemnatatea evenimentelor petrecute. Facusem o greseala colosala. Ii cedasem mult prea usor, si pe cat ceata din mintea mea se risipea, pe atat realizam gravitatea situatiei. Nu imi puteam explica de ce am reactionat asa. Cum de am permis instinctelor primare sa ma domine atat de mult ?

Am gemut de durere cand am incercat sa ma ridic in capul oaselor. Imi era imposibil sa ma misc fara sa nu simt o durere ucigatoare  cum imi traverseaza tot corpul. Ma aflam intr-o stare jalnica si eram foarte ingrijorata de cum voi putea explica acest lucru.

-Frumoasa din padurea adormita s-a trezit in sfarsit ? am tresarit la auzul vocii lui Trevor. Evident, am regretat profund acest lucru, pentru ca durerea pe care am simtit-o ulterior a fost coplesitoare. Cu toate acestea, mi-am retinut cu greu un alt geamat. Ce umilitor ! Iar, in situatia actuala, trebuia sa mimez in fata lui Trevor ca as fi fost relativ in regula.

-Inca sunt adormita. N-am avut un somn prea confortabil. Canapeaua asta nu e mult prea prietenoasa cu spatele meu. i-am raspuns eu, incercand sa ma folosesc macar partial de bravada mea zilnica. Imi iesise mult mai bine decat speram, asa ca, daca aveam putin noroc, Trevor avea sa se convinga ca sunt in regula, ca de obicei, ca nu am nevoie de el, si ma putea lasa in pace. Dar…fie norocul nu e niciodata de partea mea, fie Trevor era mult prea destept pentru capacitatile mele. Acesta, in loc sa plece, a intrat in sufragerie, inchizand usa in urma lui, si apropiindu-se de canapea. Ajuns in fata mea, se aseza pe jos si ma privii sfidator, apoi replica:

-Sunt convins ca nu ai avut un somn foarte odihnitor. David nu te-a prea lasat sa dormi noaptea trecuta, nu-I asa? am amutit. Afirmatia lui m-a lasat fara orice replica. Nu mai puteam articula niciun cuvant, dar intr-un tarziu am realizat ca nu era cea mai buna atitudine. Trebuia sa ma apar, sa neg…era tot ce puteam face:

-Ce tot spui acolo, Trevor ? David nici macar…

-Nici sa nu te gandesti, copilo ! Stiu ce-am vazut…si ce-am auzit. In apartamentul asa, peretii au ochi si urechi. Ce-I facut, e bun facut, asa ca nu incerca sa ma prostesti in fata. lucrurile involuau  din rau… in mai rau. Si nu credeam ca asa ceva ar mai fi posibil. Nu-l puteam mintii, as fi inrautatit si mai mult situatia. Trebuia sa-mi asum totul. Trebuia sa fiu sincera si sa ma incred in diavol…adica…in Trevor.

-Uite…nu am o explicatie logica, rationala, pentru ceea ce s-a intamplat seara trecuta, dar…te rog sa intelegi…si sa nu faci caz din asta ! glasul meu era mentinut la o tonalitate scazuta, soptita, dar se putea sesiza cu usrinta disperarea din el.

-Sunt ultima persoana care ar face caz din asa ceva, Miranda. Stiu ca sunt o jigodie, poate ca sunt mai jigodie decat David, insa am limitele mele. Nu cred ca ti-as fii de prea mare ajutor daca as incepe cu predici si morale.  Poti avea incredere in mine. eram si mai tulburata. Am fost complet surprinsa de toata compasiunea si intelegerea de care dadea dovada rockerul. Cu siguranta nu m-as fi putut astepta la asa ceva. Nu din partea lui. Imi era incredibil de greu sa accept ca era atat de amabil cu mine, doar din marinimia sufletului sau, asa ca nu mi-am putut retine comentariile:

-Nu inteleg ! De ce ma ajuti ? De ce tu si nu David ? De ce nu este el aici sa aiba grija de mine ? stiam ca dadeam dovada de prea multa imaturitate, dar ma simteam din ce in ce mai frustrata si ingrijorata. Situatia devenea extrem de penibila.

-Stii…te ajut pentru ca altcineva nu mai are cine, Miranda. Asculta-ma: David a terminat-o cu tine ! Din clipa in care te-a adus pe canapeaua asta, a incheiat orice legatura ar fii avut cu tine. ma privea in ochi si imi vorbea pe un ton foarte rece si sever. Nu exista nici urma de sarcasm in vocea lui, semn ca de aceasta data era serios. Chiar daca, eu refuzam sa accept vorbele lui, refuzam sa il cred. Trevor si David se detestau reciproc, spuneau numai lucruri oribile unul despre altul. Nu voiam sa-l cred. Nu aveam niciun motiv sa fac asta. Clatinam din cap si mi-am ingropat fata in perna, din nou. Nu voiam nici sa-l vad.

-Stiu ca nu ma crezi…dar daca nu ma crezi pe mine…crede in ceea ce vezi…crede in ce-ti spune mintea. Nu esti proasta ! Uita-te in jur ? Il vezi pe undeva ? Nu era normal sa fiti impreuna acum, dar uita-te pe tine, aici, singur. Incerc sa te fac sa vezi realitatea. acum Trevor isi imblanzise privirea si isi indulcise tonul, dar, adevarul m-a plesnit peste fata. Si, indiferent de felul in care mi s-ar fi adresat, sau indiferent de felul in care m-ar fi privit, adevarul asta ramanea la fel de crud  si dureros. Am inceput sa clipesc tot mai des si sa-mi musc buzele pentru ca simteam ca eram pe cale sa plang foarte curand. Si…asa a si fost.