All or Nothing

Capitolul 2: Rătăcire

                                           Capitolul 2: Rătăcire

         “ Un vis ce nu poate deveni realitate…ei bine…este un coşmar ! “

 

Neprevăzutul se întamplă întotdeauna ! Indiferent ce planuri ne-am face, indiferent cu câtă minuţiozitate ne-am organiza, mereu o să existe ceva ce ne-ar putea prezenta dificultăţi.  Am ajuns la această concluzie tragică imediat ce autobuzul a parcat la ultima staţie. Orăşelul în care mă aflam nu coincidea absolut deloc cu imaginea nerealistă din mintea mea puerilă. Cu siguranţă îmi imaginasem escapada mea într-un alt mod, am dus totul la superlativ ! Mă vedeam ajunsă într-un oraş mare, cu o populaţie numeroasă şi într-o plină dezvoltare economică. Visam la un loc înconjurat de lux şi de stil, un loc pe care să-l pot explora, un loc în care să mă pot distra. Dar…destinul…căruia îi face o deosebită plăcere să ne pună piedici tuturor…nu s-a putut abţine nici de această dată să nu intervină. Astfel…destinul şi numai destinul m-a adus la acest capat de lume ! Poate că sună a exagerare, dar mă tem ca este purul adevar.

Mă aflam într-un orăşel modest şi liniştit…terifiant de liniştit. Desigur, nu aveam absolut nimic împotriva unui trai decent, dar în acel moment, eu cautam cu totul altceva. Nu voiam să-mi irosesc adolescenţa făcând lucruri banale. Îmi doream din tot sufletul să am parte de cât mai multe peripeţii. Voiam să trăiesc şi să mă bucur de cei 17 ani. Nu voi fii mereu tânără, şi tare mi-e teamă că nu voi avea nimic interesant de care să-mi aduc aminte la bătrâneţe. Aşa că nu aveam de gând să zăbovesc prea mult în acel loc. Timpul e preţios…şi nu-mi permit să-l irosesc. Abia răsărise soarele, dar se vedeau caţiva oameni circulând pe strazi. Mi-au fost aruncate câteva priviri sceptice. Nu mă surprindea absolut deloc. Cine nu ar privii ciudat o fată aşa de tânără, cu un bagaj atât de proeminent, pe străzile oraşului la o ora atât de imposibilă ? Însă am preferat să nu dau importanţă, acţiunile mele nu-i privesc pe ceilalţi.

Îmi doream să părăsesc staţia cât mai repede cu putinţă. Nu avea sens să-mi irosesc preţiosul timp stând acolo pur şi simplu, fără să fac ceva. Eram destul de sigură că nu va mai circula niciun autobuz până la o ora mai rezonabilă. Aşa că, aveam de gând să profit de acest interval de timp şi să merg undeva, oriunde, ca să-mi pot ocupa timpul într-un mod cât mai productiv. Nu ştiam unde mă aflam. Nu cunoşteam pe nimeni. Iar de această dată, înainte de următoarea mea plecare aveam nevoie să pun la punct anumite detalii şi să mă informez cât mai bine. Trebuia să-mi aleg o destinaţie fixă şi să-mi gestionez banii cât mai bine.

Eram atât de neştiutoare încât nu mă puteam descurca pe cont propriu. Singura mea soluţie era să mă interesez şi să întreb pe cineva. Însă, nu era atât de simplu. Habar nu aveam în cine aş fi putut avea încredere. Eram înconjurată numai de străini. Eram înconjurată numai de străini. Riscul era unul mare, dar nu aveam altă alternativă. Cu toate acestea, nu puteam să deschid o asemenea conversaţie cu oricine. Oamenii sunt foarte suspicioşi şi ar fii extrem de dubios să-i opresc pe stradă pentru a le cere lămuriri cu privire la toate curiozităţile mele. Ar fii, de asemenea şi foarte stânjenitor.

Am stat o clipa să meditez asupra “ măreţului “ meu plan de acţiune. Demersul meu nu a fost cel mai bine ticluit. Tot ce aveam de făcut era să găsesc un local decent, unde aş putea să mă inflirtez într-o discuţie cu anumite persoane simple şi cât mai normale cărora sa le pot cere ajutorul.

Aparent, a fost mai greu decât m-am aşteptat, considerabil mai greu. Toate localurile erau închise şi simţeam ca o uşoară panică începe să mă cuprindă. Am mai rătăcit multă vreme prin orăşelul care începuse să nu-mi mai pară atât de mic şi de neînsemnat. Simţeam cum mă încearcă un sentiment puternic de dezamăgire şi toate speranţele începeau să mi-se năruiască. După ce am hoinărit o bună perioadă, am dat accidental de o cafenea. Părea destul de primitoare aşa că am ales sa intru. După cum mă aşteptasem, era pustie. Locaţia pentru o cafenea nu a fost tocmai una bine aleasă. Cine s-ar aştepta să găsească o cafenea micuţă într-o zonă plină de blocuri imense.

În ciuda faptului că nu vedeam nicio persoană înauntru, nu m-am răzgândit. Aveam o disperată nevoie de cafea. Simţeam cum mă părăsesc treptat puterile, aşa că aveam nevoie de ceva care să mă energizeze. Am intrat şovăitoare şi m-am îndreptat spre tejghea şi m-am aşezat pe unul dintre scaunele înalte poziţionate acolo, în aşteptarea cuiva care să mă servească.

Într-un final, o fată , nu cu mult mai mare a sosit alături de un băiat dintr-o încăpere, unde bănuiam că era depozitată marfa. Tânăra a venit grăbită în faţa mea şi şi-a cerut nenumărate scuze pentru că m-a lăsat să aştept atâta timp. Era incredibil de frumoasă ! Avea un păr blond şi ondulat lăsat liber pe spate. Ochii ei aveau cea mai profundă nuanţă de verde. Tenul ei era alb, uşor palid, dar acest detaliu o făcea să fie şi mai adorabilă. Nu era foarte înaltă, având o statură medie şi o siluetă potrivită, dar care nu era deloc pusă în evidenţă de uniforma de serviciu care consta într-o rochie albă foarte largă, peste care avea legat un şorţuleţ negru. Mi-se părea o ţinută destul de sobră pentru o cafenea atât de veselă în aparenţă.

-  Cu ce te pot servi ? mă întrebă aceasta după ce îşi sfârşi interminabila serie de scuze.

-  O cafea cu lapte, te rog. I-am răspuns eu oarecum absentă, dar fata nu părea să observe, căci se apucă imediat să prepare cafeaua. Îmi era foarte simpatică şi inconştientă am început să zâmbesc. Din instinct, mi-am întors privirea spre băiatul care o însoţise pe blondă. Şi el o privea cu zâmbetul întipărit pe chip. Şi el, de asemenea, era un tânăr atrăgător, în adevăratul sens al cuvântului. Era înalt şi foarte bine făcut. Spre deosebire de prietena lui, el era brunet , cu un păr răvăşit artistic ce îi cădea pe ochii aceia superbi, avea cei mai albaştrii ochi pe care îi văzusem vreodată. Nu ştiam dacă îi puteam asemăna cu ceva anume. Acea nuanţă de albastru, era unică , diferită de tot ceea ce văzusem vreodată până atunci. Şi tocmai când credeam că nu poate să fie mai fermecător, i-am observat gropiţa pe care o făcea în obrazul drept atunci când zâmbea. Eram mai mult ca sigură că reprezenta un atuu de bază al său. Probabil că a simţit că îl privesc căci îşi întoarse privirea şi mă ţintuii pe mine. Nu am fost capabilă să menţin contactul vizual aşa că mi-am lăsat capul în jos. Nu sunt obişnuită să interacţionez cu băieţii ca şi el.      

Am fost salvată la timp de simpatica fată care îmi aşezase cafeaua în faţă. Aceasta îmi zâmbi politicos, dezvăluind şi ea, la rândul ei, o gropiţă adorabilă. Cei doi erau atât de frumoşi, încât păreau ca scoşi dintr-o carte. Comparativ cu ei, mă simţeam foarte inferioară.

-  Nu te-am mai văzut pe aici. Te-ai mutat recent ? mă întrebă ea, cu o voce foarte blândă şi plăcută,  reuşind astfel performanţa de a-mi întrerupe şirul gândurilor.

-  E mai complicat de explicat şi nu ştiu dacă te-ar interesa sau ţi-ar face plăcere să asculţi. I-am răspuns eu sinceră, fiind perfect conştientă de cât de penibilă aş fii putut să par în faţa sa. Dar răspunsul ei m-a luat complet prin surprindere:

-   Ba din potrivă ! Ador poveştile de viaţă. Te rog, povesteşte-mi !

Şi…asta am făcut.