Un ticăit sinistru bate astăzi ceasul morții
Si întunericul își așterne rece
Mantia neagră pe umerii nopții.
Plânge cerul cu lacrimi amare
Căci soarele de azi,
Nu mai răsare.
Orbește-și mai căuta speranța-n fum
Sufletu-mi abandonat.
E negru și e scrum,
În jur și frig e iară,
Soarele din viața mea,
Nu poate să răsară!
E stins și mut,
Albastru…
Privesc la el cum zace mort
S-a stins și el măiastru astru,
Plecată-mi e lumina,
Plecată-mi ești și tu.
Azi nu mai caut vorbe,
Visele s-au stins demult,
Răspunsuri știu, n-au să mai vina.
În zori zilei mele,
O voce surdă-mi mai alină
Viața, cu cântecu-i aproape mut,
Ce se aude în surdină.
