Gânduri sparte aștern
Pe foaie-n testament
Și-aud chemarea răgușită
A uitării ce mă strigă spre amurg.
E roșu cerul,
L-au pătat cu sânge amintirile
Și-n jur e iar pustiu,
Pe obraji mă zgârie vântul
Și-mi șoptește-n timpane visele
Și-mi spune cum acum,
E prea târziu
Umbra ta subțire,
Mai zăbovește
Un veac în prag
Din colțul ochilor, ea mă privește
Și otrăvit la suflet îmi zâmbește
Când în genunchi azi cad.
În testamentul alb am așternut
Gânduri ce mă chinuie demult.
În palida lumină a felinarului mut,
Am scris cum frigul azi îmi crește-n somn
Și-n oase mă cuprinde uitarea.
De azi, nu mai sunt om.