JURNAL DE FAMILIE (Finalizată)

Capitolul 47-Pentru eternitate

Incaperea era extrem de luminata, asa ca Boris, fu nevoit sa mijeasca ochii pentru a putea vedea ceva. Isi puse mana in dreptul fruntii, inaintand cu pasi mici. Patul era asezat in mijlocul camerei, avand de-o parte si de alta, o gramada de aparate si fire. Fereastra era chiar deasupra patului, razele soarelui dogorind si incalzind locul. Cu toate astea in salon era racoare. Se apropie de pat si cand o vazu, ochii i se umplura de lacrimi. Un furtun alb de marime medie, ce-i venea ca un fel de masca, ii ocupa jumatate de fata. Un alt furtun, dar mai mic, ii traversa marginea umarului devenind invizibil sub camasa cu care era imbracata. Ambele maini ii erau asezate frumos pe langa corp, pe una din ele fiind introdusa o branula ce parea a fi alimentata cu un lichid incolor. O pompa ce scotea un zgomot ciudat, pufaia chiar in dreptul capului ei si Adam banui ca ala era motivul pentru care Alba inca respira.

Cuprins de o suferinta amara, Boris intinse mana spre parul Albei. Suvoi de lacrimi ii curgeau pe obraz, neputand sa le opreasca.

-Alba, dragostea mea, cui m-ai lasat tu? De ce te-ai dus, fara sa ma iei cu tine? Cum voi mai exista eu fara tine? Iubirea mea, intoarce-te la mine... te rog, stiu ca esti acolo undeva... vino inapoi...vino inapoi, spuse Boris, printre hohote de plans.

Ii mangaia obsesiv fruntea si fata, privind-o cu o nemarginita tristete. Chipul ei era foarte palid, aproape livid. Ochii umezi si mirati de alta data, acum ii avea inchisi, ca intr-un somn indelung. Palmele ei, cu care de atatea ori il mangaiase, stateau linistite pe langa corp, precum doua aripi de pasare careia tocmai i se franse zborul. Ii mangaie fiecare particica din trup si o saruta de cateva ori pe maini si frunte. O privea si nu-i venea sa creada.

-Alba mea... Iubirea vietii mele... de ce m-ai facut sa simt cantecul mortii? De ce, dragostea mea? Vino inapoi, te rog... te rog Doamne, fa o minune si da-mi-o inapoi, murmura Boris, cuprins de o pornire neasteptata de a-si descarca tristetea si neputinta.

Alba insa nu reactiona in nici un fel, piuitul aparatelor fiind singurul raspuns pe care Boris il primea.

-Aveti nevoie de ceva? il intreba o asistenta pe care nu o auzi intrand in salon.

Ametit, se uita la ea cateva secunde apoi scutura din cap.

-Sunt bine. Multumesc.

-In regula. Daca aveti nevoie totusi de ceva, ma puteti suna. Aveti butonul in dreptul dumneavoastra, replica asistenta.

-As vrea sa ma intind langa sotia mea. Se poate?

-Bineinteles, doar sa aveti grija sa nu-i miscati aparatul de respiratie artificiala.

-Nu voi misca nimic, spuse Boris cu glas stins.

Asistenta inchise usa, lasandu-l in aceeasi tristete in care il gasise.

Boris se sprijini cu piciorul de scaun si se lungi langa Alba. Isi aseza capul pe perna ei, chipurile lor, fiind la acelasi nivel.

-Nu vom mai sta niciodata asa, nu vom mai iesi niciodata pe terasa, nu vom mai contempla cerul printre frunzele copacilor, nu vom mai asculta dimineata ciripitul pasarelelor, nu ne vom mai imbratisa, iar dojeanele tale se vor schimba intr-o amintire din ce in ce mai palida. Parfumul tau se va evapora in cursul zilelor pe care le voi trai fara tine. Nu vreau sa traiesc fara tine. Nu pot sa traiesc fara tine. spuse el, suspinand.

Durerea ce o simtea il lasase aproape fara lacrimi. Isi simtea pieptul greoi si nici faptul ca acum statea lipit de trupul, inca cald, al sotiei lui, nu ii usura respiratia. Isi regla totusi inspiratia si expiratia dupa ale Albei si la scurt timp adormi.

Nu stia cat timp trecuse de cand se asezase langa sotia lui insa somnul ii fu deranjat de soneria telefonului. Buimac, cu ochii incetosati cobora de pe pat si se cotrobai in buzunar. Raspunse cu glasul gajait si uscat.