JURNAL DE FAMILIE (Finalizată)

Capitolul 53-Orice om are o poveste

Olga il privea cu ochii stransi. Nu stia la ce sa se astepte din partea lui.

-Boris... tu... nu am stiut... nu-mi vine sa cred! murmura ea, in timp ce se ridica de pe canapea.

A vrut sa rupa contactul vizual cu el, pentru ca-si simtea inima luand-o la galop... avea nevoie sa se indeparteze de prezenta lui.

-Au trecut atatia ani... ce mai faci? intreba Boris, uitandu-se dupa ea.

-Mai exact 29 de ani, spuse Olga, fara sa-l priveasca.

-Atat de mult? Parca totul ar fi fost ieri.

-Nu-i asa?

-Nu trebuie sa te intreb cum te-ai descurcat, pentru ca ceea ce vad imi este de ajuns. Ai gemene, nu mi-ai zis atunci.

-Nu stiam la momentul acela ca voi avea gemene... dupa am aflat. Da, sa zicem ca m-am descurcat.

-Am auzit de la Grace, ca sotul tau a murit acum cativa ani, imi pare rau, spuse Boris, framantandu-si mainile.

-A trecut atata timp... si mie imi pare rau, pentru pierderea suferita de tine... stiu cat a insemnat Alba in viata ta. Mi-ar fi placut sa o cunosc, cat inca era in viata.

-V-ati fi inteles de minune. Era cam asa, ca tine.

-Asta nu stiu daca e neaparat de bine, dar venind din partea ta, banuiesc ca este un compliment.

-Fii sigura, spuse Boris, zambind.

Era prima data cand indrazni sa zambeasca, din momentul in care aflase de starea Albei. Nici lui nu-i veni sa creada, asa ca se crispa imediat.

-Avem atatea de povestit... Vreau sa stiu cum a fost viata ta, dar nu stiu daca acum este momentul potrivit, spuse Olga, recapatandu-si stapanirea de sine.

Se aseza inapoi pe canapea privind atenta catre el. In gand avea o singura intrebare, pe care ar fi vrut sa i-o puna, dar nu stia cum sa o formuleze. Nu stia nici ce reactie va avea Boris, asa ca deocamdata o lasa balta.

-Cred ca acum, cel mai bun lucru pe care il putem face este sa stam de vorba. Chiar am nevoie de asta, raspunse Boris, intinzand mana spre ea.

O atinse usor pe genunchi si desi Olga, avu o ezitare de a-si trage piciorul, nu o facu. Intinse si ea mana peste a lui, strangand usor.

-Mi-as fi dorit sa fie altfel. Mi-as fi dorit sa te pot ajuta. De ce nu m-ai lasat? intreba el, aproape soptit.

-Off! Pentru ca nu era treaba ta sa ma ajuti. Nu te mai gandi la ce a fost. Am reusit, asta e tot ce conteaza. Nu am vazut astazi pe nimeni din familia ta... nu mai tii legatura cu ei? In biserica si la cimitir nu te-am vazut prea bine, erai tot timpul cu spatele, insa nu mi-a trecut nici o clipa prin minte asa coincidenta.

-Ohooo, daca ai stii cate am sa-ti spun, zise Boris, tragandu-si mana si ridicandu-se in picioare.

Se duse in dreptul barului de unde scoase doua pahare. Fara sa intrebe, le umplu pe amandoua, apoi se intoarse catre Olga, intinzand unul dintre ele.

-Vodca. Tin minte ca-ti placea.

-Multumesc. Asa este, cand eram mai tanara, acum... nu prea mai beau.

-O spui de parca acum esti vreo baba senila, pregatita sa depuna armele, spuse Boris, reluandu-si locul inapoi pe scaunul din fata ei.

-Aproape. Acum este randul copiilor sa se bucure de viata...

-Asa este, spuse Boris, incet. As avea atatea lucruri sa te intreb, incat nu stiu de unde sa incep. Ce ai facut dupa ce nu ne-am mai vazut?

-Am supravietuit. Hotarasem sa dau copilul spre adoptie, cand am aflat ca sunt doi... am simtit ca-mi fuge pamantul de sub picioare. Apoi, cand a venit sorocul... si dupa ce le-am vazut, am renuntat la idee. Nu m-am mai putut dezlipi de ele.