Memoria unei inimi

II - Frații Damadian și o nouă prietenie

„Bunătatea este un fel de inteligență superioară." Ramon Eder

***

În partea de est a Bucureştiului, într-o zonă rezidenţială, pe una dintre străzile mai secundare, chiar în capătul ei, se afla o vilă elegantă cu un aspect exterior plăcut şi de o mărime de bun-gust. Avea o curte modestă ca suprafaţă, dar plină de verdeaţă şi cu o superbă grădină de flori, înfrumuseţată de o arcadă metalică pe care se agăţa măiestuos un soi de trandafir sălbatic. Lângă această grădină de flori, găseai un mobilier de grădină din ratan sintetic, compus dintr-o canapea spaţioasă, două fotolii şi o măsuţă de cafea cu blat de sticlă, acestea erau însoţite de un balansoar elegant. Interiorul vilei era spaţios şi compartimentat într-un mod practic. Avea doar cinci dormitoare, prefăzute fiecare cu baie, trei dintre ele cuprinzând şi terase destul de generoase, o bucătărie cochetă, o sufragerie extrem de spaţioasă şi încă o cameră ce servea ca birou. Amenajarea şi mobilarea vilei, era de un modernism desăvârşit şi de o eleganţă deplină, dar păstrând în mod clar limitele unui simţ estetic rafinat. Singura extravaganță a acestei vile o semnifica piscina de interior aflată la subsolul acesteia.

În sufrageria casei descrisă mai sus, la masa, la care tocmai se lua cina, se afla o domnişoară foarte frumoasă, ce nu trecuse cu mult de vârsta majoratului, cu un trup subţire şi cu o frumuseţe gingaşă, şatenă cu ochii verzi şi buze subţiri, dar cu un contur rafinat. Alături de ea, o doamnă la vârsta a treia, robustă şi cu o înfăţişare comună. Cele două erau însoţite la masă de avocatul Ioan Damadian, care stătea în capătul mesei, extrem de gânditor, neauzind absolut nimic din discuţia întreţinută de femeile care-i ţineau companie.

Când dialogul lor se sfârşi, domnişoara îl privi susupicios şi îl întrebă:

- Ioan, ce-i cu tine în seara aceasta? Eşti destul de tăcut şi cu mintea departe şi nu ţi se întâmplă prea des acest lucru. Există ceva care te îngrijorează?

- Nu, Ioli, nu există nimic care să mă îngrijoreze, doar că azi mi s-a întâmplat ceva neobişnuit şi la acel lucru mă gândeam.

- Ce anume? întrebă curioasă tânăra.

Ioan, în urma acestei întrebări, începu să relateze, cu un zâmbet melancolic pe buze, întâmplarea cu femeia însărcinată, iar cele două îl ascultaseră cu un real interes.

- Frumos gestul tău, ţie întotdeauna ţi-a plăcut să faci pe eroul, aşa că nu mă mir, zise tânăra femeie. Dar cine era doamna însărcinată, o cunoşti?

- Nu, de unde vrei să o cunosc? A fost pentru prima dată când am văzut-o. Şi nu ştiu de ce, dar întâmplarea de azi şi întâlnirea cu ea, m-a lăsat puţin pe gânduri.

- Cum arată doamna respectivă? îl întrebă interlocutoarea lui cu o privire bănuitoare.

- Este drăguţă, sau aşa mi s-a părut mie la prima vedere şi deşi este însărcinată pare destul de tânără, îi răspunse el cu o înfăţişare ce nu-şi pierduse melancolia.

- Aha, drăguţă! exclamă fata, privindu-l şi mai suspicios.

- Da, drăguţă! De ce mă priveşti în modul acesta... suspect? o întrebă el uşor supărat.

- Aaa, aşa! Mă mir doar, văzând cât îţi place să-ţi complici viaţa. Tocmai ce aproape ai scăpat de o astfel de complicare, îi răspunse ea cu o manifestare de nevinovăţie, evitând să-l privească.

- De ce afirmi una ca asta, domnişoară? o întrebă el încruntându-şi ochii şi cu o inflexiune a vocii ceva mai apăsată pe ultimul cuvânt şi după ce îşi dădu părul după urechi cu mâna dreaptă, deşi nu era neapărat nevoie, mai ales că acesta reveni imediat pe fruntea lui, însă acest gest îi devenise un tic ce-l făcea fără să fie nevoit sau conştient de asta, continuă: Ce legătură are faptul că am admis că femeia, pe care am ajutat-o azi, este drăguţă, cu complicarea vieţii mele?