Memoria unei inimi

XII - Bucuria de a avea o familie și emoția celui de-al doilea sărut

„Ce poate fi mai frumos și mai bun în viață decât o familie unită... trăind într-un colț de lume numai cu bucuriile ei mici, așa cum sunt ele, fără să râvnească lucruri care n-ar face decât s-o zbuciume și s-o fărâmițeze..." - Tudor Mușătescu

***

- Ioli, hai, mai repede că s-a făcut destul de târziu! strigă Ioan de la parterul casei, suficient de tare cât să ajungă vocea sa până la etajul acesteia, respectiv în camera surorii lui.

Regreta faptul că i-a promis că o va lua cu el în acea dimineață, la spital, ca să-i vadă pe Ioana și pe copil. Dacă nu o făcea și nu era nevoit să piardă un sfert de oră ca să o trezească și o altă jumătate de oră ca ea să se pregătească, el era deja la spital alături de cei doi.

- În cât timp ți-a spus că va fi gata? întrebă Petre, așezat pe canapeaua mare din sufragerie și citind liniștit un ziar.

Era un bărbat corpolent, de aproape cinzeci de ani, cu o înfățișare comună, dar cu niște ochi veseli ce-i râdeau tot timpul.

- În douăzeci de minute, dar a trecut deja o jumătate de oră, răspunse Ioan iritat, privind la ceasul de la mâna sa și făcând ture prin sufragerie.

Petre zâmbi reținut la răspunsul primit și foarte încrezător, zise:

- Mai bine vino și stai jos, fii răbdător, ia un ziar, citește-l și pune-te la curent cu știrile de azi! Pentru că în mod clar ai timp din belșug pentru toate astea.

- Mi se pare mie sau tu te amuzi pe seama mea? îl întrebă Ioan încruntându-se la el, dar fără să arate vreo urmă de supărare sau seriozitate la acea încruntare.

- Ei, na acum! Cum să îndrăznesc eu să mă amuz pe seama șefului meu? întrebă acesta cu aceeași seriozitate aparentă. Ți-am sugerat să faci acest lucru, pentru că fata asta nu se ghidează după aceeași măsurare a timpului ca și noi. Ea când spune că este gata în cinci minute, este clar că ai de așteptat vreo jumătate de oră, iar când spune că durează doar o jumătate de oră, păi poți să tragi un pui de somn liniștit. Crede-mă că sunt pățit de atâtea ori!

- Se pare că de data aceasta te-ai înșelat, îl anunță Ioan cu un surâs larg pe buze, când o văzu pe Iolanda coborând, în mare grabă, scările care făceau legătura cu etajul.

Petre se răsuci pe canapeaua pe care era așezat, pentru a putea privi în spatele său, în direcția scărilor, și cu ochii mari de uimire, i se adresă Iolandei cu reproș:

- Păi, domnișoară, asta este deja discriminare! Adică pe mine mă faci să te aștept cu orele când te duc undeva, iar fratele tău a așteptat doar zece minute în plus?

Iolanda râse copios auzindu-l, era obișnuită cu felul lui glumeț de a fi, dar niciodată nu s-a putut abține la supărările și victimizările lui prefăcute, mai ales când erau însoțite de o mimică care stârnea râsul instant. Se apropie de el și-l sărută drăgăstos pe unul dintre obraji, așa cum procedează un nepot cu bunicul său și îi spuse:

- Păi, cu Ioan nu îmi pot permite să întârzii prea mult, pentru că el este atât de rău, încât ar pleca fără mine.

- Vezi! Ia aminte, cum trebuie să procedezi, dacă vrei să nu mai aștepți atât de mult! l-a anunțat Ioan, amuzându-se de el, apoi continuând ceva mai serios, zise: Probabil că mai târziu vei veni tu să o iei pe Iolanda de la spital, pentru că eu am ceva treabă prin oraș și nu voi reveni acasă toată ziua.

- Bine! Dar dacă tot vin, vreau să-l văd și eu pe prichindel, pentru că nu mai am răbdare până îl aduceți acasă! anunță acesta cu o impunere comică. Mă suni când trebuie să vin. Acum o aștept pe doamna Olga, m-a anunțat de aseară că trebuie să meargă la cumpărături, dar sigur vom termina până la ora la care trebuie să vin la spital.