Memoria unei inimi

IX - Trecutul înfiorător

„Am impresia că numai eu sufăr, că toată suferinţa acestei lumi s-a concentrat în mine, că numai eu mai am drept la suferinţă, deşi îmi dau seama că există suferinţe şi mai groaznice... Mă simt atât de impresionat în faţa suferinţei, încât îmi pierd aproape tot curajul. Şi-l pierd, fiindcă nu pricep de ce există suferinţă în lume." - Emil Cioran

***

- Am sperat până în ultimul moment și m-am rugat până în ultima clipă să nu fiu nevoită să-ți povestesc toate astea, i-a spus ea, privindu-l în ochi, în timp ce lacrimile îi inundară obrajii, iar pe chip i-a reapărut tristețea ce s-a cuibărit în sufletul și amintirile ei.

Gândurile lui negre și denigratoare despre Ioana și trecutul ei i-au cuprins fiecare colțișor de minte al lui Ioan, în detrimentul sentimentelor sale, simțite pentru ea, și a părerii ce și-o formase din propriile lui observații, culese în tot timpul petrecut lângă ea. Din acest motiv, privirea îi era foarte dură, iar vocea lui devenise extrem de aspră:

- Se pare că rugăciunile nu ți-au fost ascultate, așa că începe să vorbești! Vreau să-mi spui absolut tot despre cum ai ajuns însărcinată și habar nu ai cine este tatăl copilului.

Pentru o clipă, Ioana îi analiză amănunțit privirea. Era prea multă durere, amărăciune și reproș în ea, iar asta a făcut-o să-și plece capul, deoarece, să vadă și să îndure și disprețul lui era și mai sfâșietor pentru ea.

- Vorbește, Ioana! îi strigă el necruțător.

- Îți voi spune tot, dar mai întâi, te implor, permite-mi să mă așez! îl rugă ea cu privirea în podea, simțind că picioarele nu o vor mai susține mult timp.

Ioan o privi surprins de cererea ei, dar când o văzu acolo în fața lui, parcă încolțită de el sau chiar aproape strivită între masa de la mașina de cusut și corpul lui, și asta pentru că el inconștient se apropiase foarte mult de ea, a înțeles motivul rugăminții ei. Lipsit de paciență în acele momente, o ridică pe brațe cu ușurință și o așeză el însuși pe canapea, ca apoi să-și ia unul dintre scaunele disponibile din acea cameră, să se așeze pe el, chiar în fața Ioanei, și cu asprimea din voce, îi zise:

- Acum ești așezată, așa că, începe să vorbești odată!

Viitoarea mămică îndrăzni să-și ridice ochii în ochii lui doar pentru o secundă și tot ce văzuse mai devreme acolo, acum crescuse substanțial și știind că acela va fi singurul lucru pe care îl va vedea de aici înainte în ochii lui albaștri, a făcut-o să-și acopere fața cu mâinile și să izbucnească din nou în plâns.

- Să știi că am la dispoziție toată seara și toată noaptea, așa că poți să plângi cât vrei, pentru că oricum nu voi pleca de aici până nu-mi spui tot, o informă Ioan într-un mod agresiv și fără nicio compasiune față de lacrimile și suferința ei.

Deși, pentru o secundă a vrut să se ridice de pe scaun și să se ducă la ea, să-i șteargă lacrimile și să-i aline suferința, doar că senzația, cum că s-a îndrăgostit de o iluzie și că a trăit într-o minciună de când a cunoscut-o, din pricina abilităților ei de a se preface ceea ce nu este, era mult mai puternică în acele clipe. Se simțea mințit, trădat și folosit, la fel cum se simțise și atunci când a văzut trădarea Andreei cu propriii săi ochi. De fapt, nu la fel, pentru că el nu a avut niciodată sentimente atât de puternice pentru Andreea, cum a ajuns să aibă pentru Ioana. Trădarea Andreei a fost poate cea mai mică suferință simțită de el vreodată, iar în acea clipă, în care era încredințat că se îndrăgostise de o Ioana imaginară, își simțea sufletul pustiit de orice urmă de speranță și dragoste, iar asta îl durea cu adevărat.