Memoria unei inimi

XXIII - Lacătele abținerii sparte

„Ce este un sărut? Un jurământ făcut un pic mai aproape, o mărturisire care se vrea confirmată, un punct de culoare roz pe i-ul din cuvântul „iubire"; este un secret pe care îl află gura în locul urechii." - Edmond Rostand

***

La masa de seară, în vila Damadian, cea care nu își făcuse apariția și întârzia așa cum îi era obiceiul, era Iolanda. Din acest motiv, Ioan apelă la ajutorul fiului său:

- Voinicule, te rog frumos, du-te tu la mătușa Ioli și spune-i să coboare la masă!

Copilul a apelat și de această dată la surzenia lui, în speranța că va scăpa de rugămintea primită.

- Ioan, sunt sigur că ai auzit ceea ce te-am rugat, l-a anunțat tatăl său foarte categoric.

- Dar nu vreau să mă duc! s-a plâns Junior, depășind o anumită limită cu revolta sa.

- Ce-ar fi să-ți mai analizezi încă o dată răspunsul și, în mod special, tonul pe care l-ai folosit, dacă nu vrei ca acest „nu vreau" să-l folosesc și eu împotriva ta, atunci când tu mă rogi ceva! l-a sfătuit Ioan pe un ton foarte autoritar și încărcat de mustrare.

Copilul, știind că tatăl său chiar era în stare să folosească acest „nu vreau" împotriva lui și că întotdeauna o făcea în momentele cele mai nepotrivite pentru el, o privi pe Ioana, cu ochișorii lui inocenți și catifelați, convins fiind că aceasta va veni în ajutorul său.

Ceea ce s-a și întâmplat, deoarece Ioana, simțind că i se frânge inima din pricina mustrării la care era supus micuțul, s-a ridicat iute de pe scaunul său, spunând:

- Mă duc eu să o chem.

- Ioana!! a strigat-o Ioan cu un glas ridicat și foarte dur, obligând-o să se întoarcă.

Și prin intermediul unei priviri, care arăta o autoritate și mai avansată, i-a ordonat să se reașeze, imediat, pe locul ei.

Aceasta, intimidată de atitudinea impunătoare a lui Ioan, i-a dat ascultare, privindu-l pe micuț cu regret că nu l-a putut ajuta și de acea dată.

- Așadar, ce hotărâre ai luat, voinicule? Mă ajuți cu ceea ce te-am rugat, sau mă duc eu? i s-a adresat acesta fiului său, cu o manifestare și o voce uimitor de echilibrate, fără să se simtă nici blândețe, dar nici amenințare.

Junior știa mult prea bine că în cazul în care nu s-ar fi dus, și-ar fi făcut rău singur. În ochii lui, tatăl său era cel mai bun, blând, răbdător și înțelegător tată din lume, dar totodată și cel mai exigent și neînduplecat atunci când era vorba de renunțarea unei pedepse pe care el o merita. Astfel că, fără să-i mai ofere un răspuns prin cuvinte, s-a ridicat de la masă și cu umerii lăsați și târându-și piciorușele, asemenea unui pitic foarte amărât și posomorât, a plecat spre camera mătușii lui.

Ioan a așteptat ca micuțul să se îndepărteze suficient cât să nu-l mai poată auzi, după care, întorcându-și privirea mustrătoare la Ioana, i s-a adresat cu o tonalitate ușor severă:

- Iar ție, de câte ori să-ți spun, să nu mai faci lucrurile în locul lui și să nu mai îndeplinești tu rugămințile mele pentru el, totodată să treci și peste cuvântul meu, luându-i apărarea de fiecare dată?

- Îmi pare rău, știu că mi-ați spus-o adeseori și că nu procedez corect. Dar simt cum mi se frânge inima în mine de câte ori îl certați, mai ales că... uneori mi se pare că sunteți prea exigent cu mititelul de el.