Memoria unei inimi

Epilog

„Copac m-oi face, dacă tu eşti floare
Şi dacă floare eşti, m-oi face rouă!
Tot rouă, dacă rază eşti, de soare
Să ne unim fiinţele amândouă!

Iar dacă tu eşti cerul, iubita mea
O stea pe firmamentul tău voi fi
Şi dacă iadul eşti, o viaţă-ntreagă
S-ajung la tine, voi păcătui!" -   Sándor Petőfi

***

Ioan, cu alți cinci ani în plus adăugați în spate, dar de data aceasta ani plini de fericire și împlinire, tocmai se întorcea de la serviciu, cu aceeași nerăbdare și încântare de a-și revedea familia. Imediat ce a intrat în casă, a fost întâmpinat de cei doi copii care coborau scările împreună, fratele ținându-și protector sora de mână.  

Băiatul, care abia împlinise unsprezece ani, avea aceleași bucle blonde pe care le moștenise de la mama sa, îi rămăsese pe chip aceeași gingășie și inocență pură, fiind în continuare un copil extrem de frumos și deosebit. Singura diferență era că în ochii săi negri se zărea o încredere ceva mai mare în propria sa persoană, o purtare mai îndrăzneață, începând deja ca timiditatea să dispară din personalitatea sa și să fie înlocuită cu o purtare manierată și temperată.

Fetița de aproape cinci ani, cu părul său șaten, lung până la umeri și cu tendințe ușoare de ondulare, cu ochișorii ei albaștri îngerești, ce-i râdeau și sclipeau tot timpul și cu un chip inocent și plin de veselie, arăta ca o mică prințesă, extrem de frumoasă și delicată. Doar că această prințesă, cu față de îngeraș, în realitate era un copil zburdalnic, mereu plină de veselie, gata oricând să facă o nouă poznă și care era perfect conștientă de rolul de mezin pe care îl avea în casă și de atenția deosebită din partea tuturor. Câteodată era atât de zglobie și vioaie, asemenea unui val în plină furtună, ce se rostogolește necontenit, fiind imposibil de împiedicat să nu ajungă la mal, încât îi epuiza pe toți cei din casă cu felul ei jucăuș de-a fi.

- Ah, tati, ce bine că ai venit acasă. Te rog, poți să stai tu cu Ilinca? Eu am teme de făcut și nu înțelege că nu pot să le termin, dacă ea stă în camera mea și mă întreabă din cinci în cinci minute dacă am terminat, ca să mă joc cu ea.

- Ura! A venit tati! strigă fetița, cu glăsciorul ei vesel, alergând cu brațele deschise către tatăl său ca să fie luată în brațe.

Ioan îi îndeplini dorința fără întârziere și o ridică în brațe, își sărută pe frunte ambii copii, salutându-i astfel, alături de un zâmbet plin de afecțiune, apoi o mustră pe fetiță, păstrându-și o tonalitate blândă:

- Ștrengăriță mică, ți-am spus de atâtea ori să-l lași pe fratele tău liniștit când are teme de făcut. De ce nu înțelegi? 

- Pentru că vreau să se joace și cu mine, i-a răspuns aceasta, devenind îmbufnată și lăsându-și privirea în jos.

- Bine, dar ți-am explicat de atâtea ori că dacă nu-l deranjezi, el își va termina mai repede temele de făcut și astfel îi va rămâne mai mult timp să se joace și cu tine. Dacă tu stai lângă el și îl agasezi tot timpul cu întrebări, crezi că mai poate lucra? 

- Nu știu, eu cred că da, i-a răspuns fetița cu sinceritate, ridicând din umeri. Dar de ce pentru el sunt mai importante temele și nu vrea să se joace și cu mine? Mereu îmi spune că nu are timp.

- Ilinca, eu vreau să mă joc cu tine și mă joc mereu când am timp, dar trebuie să-mi fac și temele și să învăț pentru școală, a intervenit Junior, vădit afectat de vorbele surorii lui.