Memoria unei inimi

XXII - O noapte inedită și hotărârea nestrămutată a Iolandei

„Iată ce ar trebui să știe o femeie: singurul bărbat care este vrednic de iubirea ei, este acela care a socotit-o demnă de respectul său." - Alexandre Dumas fiul

***

Edi privea la femeia din fața lui, pe care o culesese dintr-un club de noapte, cu o lipsă totală de încântare și interes pentru ea, căutând de zor o cale cu ajutorul căreia să amâne momentul pentru care veniseră amândoi în apartamentul său.

- Vrei ceva de băut? Te servesc cu ceva? se trezi el că o întreabă, cu o purtare foarte serviabilă, nu foarte des întâlnită la Edi, în asemenea împrejurări.

- Mulțumesc, dar nu doresc nimic, l-a refuzat frumoasa domnișoară, arătându-și ostentativ elementele de ispitire pe care le deținea din plin, dorința și lipsa de răbdare, care la ea era prezentă în opoziție cu el.

- Atunci, îți este foame? Vrei ca înainte, să comandăm ceva de mâncare? a încercat acesta să se eschiveze cu o altă întrebare, fiind chiar și el surprins de ceea ce rostea gura lui fără vreo aprobare a minții. „La naiba, omule, ce-i cu tine? Încerci să amâni momentul ca o fecioară speriată de prima experiență. Uită-te și tu la tipa din fața ta, cât de generoasă a fost natura cu ea, iar tu pierzi timpul ca un nătâng. Cu siguranță, dacă ar fi fost altul, în locul tău, s-ar fi descotorosit demult de hainele ei și ar fi intrat deja în acțiune, iar tu stai să pierzi vremea, întrebând-o dacă îi este sete sau foame. Și de când naiba ești tu atât de amabil cu femeile care trec prin patul tău sau urmează să o facă?"

- Dragule, știm amândoi pentru ce am venit aici, așa că nu are rost să pierdem timpul cu astfel de lucruri, i-a zis femeia nemijlocit, arătându-se tot mai nerăbdătoare, în timp ce veni lângă el și își încolăci brațele pe după gâtul lui, ca apoi să își strecoare degetele în părul său brunet, gesturi ce l-au scos din monologul acela plin de reproșuri. 

Edi o privi stăruitor în ochii ei albaștri, frumoși de altfel, și căută de zor pata aceea de verde care ar fi putut să-i atingă inima și să-i trezească la viață dorința, pasiunea și plăcerea, care l-ar fi îndemnat să se bucure de prezența acelei femei și de râvnirea ei pentru el. 

Simțind că aerul din plămânii lui se împuțina și că ceva care îi acoperea gura îl împiedica să respire normal, a ieșit și din aceste gânduri și abia atunci a realizat că femeia îl săruta cu înflăcărare, iar el, în mod uimitor, participa mecanic la acel sărut, dar fără să-l simtă sau să-l trăiască în vreun fel. Acea conștientizare a absenței lui de la sărutul insipid dintre cei doi, l-a făcut să înțeleagă că în cazul în care ar fi continuat, el ar fi acționat doar condus de instinctele primare, și-ar fi satisfăcut doar o poftă trupească, însă fără nicio trăire, vibrație, plăcere, pasiune sau cea mai mică simțire lăuntrică. Motiv pentru care, foarte hotărât, a pus capăt sărutului și i-a desfăcut brațele femeii din jurul gâtului său, depărtând-o de el și spunându-i:

- Cred că cel mai bine ar fi să pleci.

Aceasta, cu ochii măriți de uimire, îl privi șocată și doar după o clipă a fost în stare să-l întrebe:

- Ești sigur?

- Mai mult decât sigur, i-a răspuns el cu o hotărâre de neclintit. Uite ce este, chiar... îmi pare rău că te-am făcut să vii până aici, dar eu... De fapt, nu vreau să crezi că nu te găsesc atrăgătoare și că nu-mi inspiri nimic din acest punct de vedere. Din contră, mi-ai plăcut încă din prima clipă când ai intrat în vorbă cu mine, în această seară, și de aceea ți-am propus să venim aici. Doar că acum... se opri pentru o secundă schimonosindu-și fața și răsfirându-și părul cu degetele, încercând să facă față situației neclară în care se găsea. La naiba, nici nu mai știu ce vorbesc, însă știu sigur că vreau să pleci și să rămân singur. Îmi pare rău, dar...