Memoria unei inimi

XIV - A cincea aniversare

„O dragoste apusă e ca un vulcan, niciodată nu poți zice că a trecut pericolul de a izbucni din nou" - Octavian Goga

***

Grădina din casa Damadian era decorată cu tot felul de baloane colorate și cu diferite forme, plină de copii veseli, cu fețișoarele lor mici și gingașe pictate, transformându-i pe aceștia în supereroi, animăluțul preferat sau personaj dintr-o poveste îndrăgită. Aglomerația era completată și de oameni care aduceau diferite gustări și sucuri sau care strângeau ambalajele rămase în urma consumării acestor alimente și de alții care erau costumați în spiriduși, zâne, diferite personaje sau supereroi ai desenelor animate, care făceau tot felul de joculețe cu toți acei pitici, însuflețind și aducând și mai multă distracție la petrecerea de copii la care au fost invitați. Micuții, cu vârste cuprinse între trei și șase ani, păreau cei mai fericiți oameni de pe pământ, pentru faptul că puteau să petreacă alături de eroii lor preferați. În naivitatea lor, erau convinși că aceștia au venit direct din lumea de povești pe care o vedeau ei la televizor, special pentru petrecerea împlinirii a cinci anișori a prietenului sau a colegului lor de grădiniță, micuțul Ioan. Era o zumzăială de râsete și țipete de bucurie, amestecate cu cântecelele pentru copii, care se auzeau și pe care aceștia se distrau de minune. Petrecerea era una perfectă, plină de surprize și de neuitat pentru toți acei prichindei care luau parte la ea.

Cel vinovat pentru toate acestea, stătea pe terasa casei, așezat la masa special amenajată pentru părinții care au ales să rămână cu copiii lor la petrecere, purtând cu aceștia o discuție de curtoazie, pentru întreținerea atmosferei. Din când în când, fiind atras de râsetele și țipetele de bucurie ale micuților, privea cu un zâmbet larg și mulțumit la distracția lor. Era un bărbat nu prea înalt, îmbrăcat cu o pereche de blugi și cu un tricou simplu, albastru, care se potrivea de minune cu ochii lui albaștri și care se mula perfect pe trupul său încă armonios, falnic, cu trapezul spatelui foarte dezvoltat, cu umerii lați asemenea unui sportiv de performanță, menit să aducă invidia multor bărbați mult mai tineri decât el, ținând cont de vârsta de treizeci și cinci de ani pe care o avea, dar pe care nu și-o arăta prin aspectul său exterior. Avea părul la fel de lung cât să-i permită să-și așeze bretonul în spatele urechilor, de culoare șaten spre negru, cu câteva fire albe răzlețe, gura mică cu buzele lui groase și perfecte, care exprimau aceeași grație senzuală, îi era conturată de o barbă subțire pe care nu o avea în urmă cu cinci ani, dar care era în plină armonie cu maturitatea gândurilor, vorbelor și acțiunilor sale. Chipul îi era brăzdat de mici riduri pe frunte și în jurul ochilor, dobândite în acești cinci ani, dar fără să-i știrbească din blândețea și amabilitatea pe care o transmitea celui de lângă el doar printr-o singură privire.

Doamna Olga, și ea mai bătrână cu cinci ani, ieșind din casă pe ușa din spate, se apropie de acest bărbat și îi șopti discret la ureche:

- Ioan mamă, a sosit tortul și trebuie plătit, băiatul care l-a adus așteaptă în bucătărie.

- Sigur, doamna Olga, nu vă faceți griji. Mă duc eu să-l plătesc, o asigură Ioan foarte cordial, în felul său obișnuit, după care intră în casă și se îndreptă spre bucătărie.

După ce plăti tortul băiatului care îl adusese, curios de cum arăta tortul la împlinirea a celor cinci ani ai fiului său, îl desfăcu din ambalaj, și zări un tort ce-l reprezenta pe Minion Stuart cu chitara sa, exact cum își dorise copilul, doar că atunci când a văzut că era scris pe el „ La mulți ani, Junior!" nu s-a arătat prea încântat.

- Fir-ar să fie! Unde este Iolanda? o întrebă el pe doamna Olga, care îl urmase în bucătărie.

- Am văzut-o urcând mai devreme la etaj, presupun că este în camera ei.