Memoria unei inimi

X - Planuri de viitor spulberate

„A existat vreodată o dragoste care să nu-și cunoască profunzimea decât în clipele despărțirii?" - Kahlil Gibran

***

Ajuns în fața blocului, chiar înainte să parcheze mașina, Ioan văzu o siluetă asemănătoare cu cea a Ioanei, care se îndrepta spre intrarea în bloc. S-a convins că este ea când a observat că avea mersul greoi, specific unei femei însărcinate. A coborât grabnic din mașină și a alergat spre ea, ca să o ajungă din urmă, înainte să intre în clădire, mai ales că observase în mâinile ei vreo trei sacoșe care păreau destul de grele pentru ea.

- Dă-mi voie să te ajut, i-a spus el, când a ajuns lângă ea, întinzându-se după sacoșele ei și eliberând-o imediat de acea povară.

Ioana s-a speriat, nefiind conștientă de prezența cuiva în spatele ei, iar asta a fost destul de vizibil și pentru Ioan. Din acest motiv a liniștit-o grabnic:

- Nu te speria, eu sunt.

Ea îl privi năucită de apariția lui, de parcă în fața sa se afla o nălucă. Stătu așa cu ochii ațintiți la el preț de o clipă, după care îl întrebă cu un glas nesigur:

- Ce cauți aici, Ioan?

Acesta o privi surprins de întrebarea ei, dar nu i-a oferit un răspuns.

- Ce Dumnezeului ai în sacoșele astea de sunt așa de grele? o întrebă el, devenind imediat supărat pe faptul că ea, în situația ei, s-a ostenit să le care.

- Sunt materialele pentru produsele pe care trebuie să le lucrez, de la atelierul de croitorie la care sunt angajată.

- Și de unde vii cu ele? Ce distanță ai parcurs, Ioana, cărând la sacoșele astea grele? o întrebă el folosindu-și glasul acela mustrător foarte bine antrenat, parcă pregătindu-se să o certe.

- Le-am cărat doar de aici, din fața blocului, pentru că a venit cu ele doamna care deține atelierul de croitorie, i-a explicat ea cu atitudinea aceea umilă, evitând să-l privească în ochi.

El și-a arătat, prin privire și cu un oftat reținut, nemulțumirea chiar și cu acea mică distanță. A mutat respectivele sacoșe într-o singură mână, iar pe cealaltă și-a așezat-o delicat pe spatele Ioanei, îndemnând-o să meargă:

- Hai, să urcăm!

- Ioan, de ce ai venit? îl întrebă ea din nou, refuzând să se urnească din loc.

- Hai, să urcăm, Ioana! a refuzat acesta să-i răspundă pentru a doua oară, vorbindu-i mai ferm și împingând-o ușor de la spate pentru a înainta, iar ea se conformă de această dată.

În lift, Ioan o privi discret și și-a dat seama că atitudinea aceea rușinoasă și retrasă a revenit în starea ei, chiar și în preajma lui. Nu era surprins, cunoștea motivul. Dar în același timp a simțit-o destul de emoționată de sosirea sa, iar asta i-a adus o mică satisfacție și încredere.

- Unde pun sacoșele? întrebă el, imediat ce au intrat în camera ei.

- Pune-le lângă mașina de cusut, i-a spus Ioana cu timiditatea ei exagerată, continuând în aceeași manieră: Îți mulțumesc foarte mult pentru ajutor!

- Cu multă plăcere, i-a răspuns Ioan cu amabilitate, privind-o insistent și apropiindu-se doi pași de ea, dorind parcă să o forțeze să-l privească, deoarece ea refuza să-și ridice ochii la el.

Doar că apropierea lui n-a făcut altceva decât să-l îndepărteze mai mult de ea, pentru că Ioana a luat distanță de el, s-a întors cu spatele și cu privirea în pământ l-a întrebat din nou: