Memoria unei inimi

XVIII - Speranțe, dar și ambiguitate

„Știu din experiență ce binefacere și bucurie este să nu judeci pe nimeni în vorbe sau mai ales în gândurile tale" - Lev Nikolaevici Tolstoi

***

După discuția lui telefonică cu Sorina, în acea zi, Ioan a rămas la cabinetul său de avocatură cât mai mult posibil, iar atunci când a revenit acasă, s-a străduit să nu o vadă pe Zoe. Iar străduința lui i-a adus rezultatele dorite, deoarece cei doi nu s-au văzut nici măcar trecător în acea seară.

Din pricina convorbirii telefonice cu Sorina, Ioan avea senzația că nu o va putea privi în ochi, fiind cuprins de un sentiment de vinovăție pe care nu și-l putea explica nici el, dar din pricina căruia, tare îi era teamă că dacă ar fi întâlnit-o în acea seară avea să-și ceară iertare în fața ei pentru fiecare clipă petrecută alături de altă femeie, din tot acel timp în care ea a fost dispărută. În plus, toată acea analiză a situației în care se găsea și în încercarea găsirii unei rezolvări, l-a răscolit mult prea mult și a simțit nevoia ca în acea zi să stea departe de ea. După ce a fost să-i citească fiului său, din obișnuita carte cu dinozauri, până ce micuțul a adormit, pentru că aceea încă rămăsese o activitate care avea loc în mod exclusiv doar între tată și fiu, în pofida dependenței lui Junior pe care ajunsese să o aibă pentru Zoe, Ioan a intrat la el în dormitor. Și-a făcut un duș rapid, s-a îmbrăcat cu hainele lui de noapte, s-a spălat pe dinți și când toate aceste obiceiuri de seară au fost terminate, cu o carte în mână s-a așezat în pat, sperând să poată adormi cât mai repede. După doar trei minute de când s-a așezat cât mai comod în patul său, în liniștea nopții care se așternuse în casă, tot auzea la un interval de câteva secunde un scârțâit ce-i era familiar. N-a durat prea mult să-și dea seama că acesta provenea de la balansoarul din grădină și se întrebă mirat cine ar putea să se afle în el la o asemenea oră târzie. S-a dat jos din pat și a privit pe fereastra dormitorului său, care avea vedere chiar spre grădina casei, și a văzut-o pe Zoe cum se legăna ușor în acel balansoar, stând rezemată cu spatele de spătarul acestuia și privind visătoare spre cer.

Nu știa exact de cât timp stătea la fereastră și privea la ea, dar conștientiză că avea zugrăvit pe chip un zâmbet de încântare pe care nu și-l putea șterge, pentru că imaginea ei îi aducea cea mai plăcută mângâiere lăuntrică. Se gândi pentru un moment cât de încântător ar fi fost pentru el să se afle în acea clipă lângă ea, să-i poată vedea ochii ei catifelați, să-i simtă prezența, să-i audă vocea și să poată vorbi cu ea. În urma acestui gând, care îi trezise acele dorințe, doar de o secundă a avut nevoie să realizeze că singurul care îl împiedica să nu se ducă la ea și să i se alăture pe acel balansoar, era el însuși.

Mâhnit de toată acea situație ambiguă, de propriile lui gânduri și frământări, s-a depărtat de fereastră, și-a îndeplinit ritualul său în privința bretonului cu gesturi lipsite de calmitate și cu mâinile puse în șolduri și-a lăsat privirea încruntată în podea, meditând:

- Ce Dumnezeului fac? Am suferit atâția ani din cauza lipsei ei și mi-am dorit cu disperare măcar câteva secunde ca să o mai pot vedea, iar acum, când o am aproape, îmi impun eu însumi să stau departe de ea, rosti el, mustrându-se singur.

Și cum fereastra din dormitorul său devenise ispititoare pentru el, se apropie și privi din nou la Zoe, cu același zâmbet ivit numaidecât pe chipul său. Nu s-a scurs niciun minut până când, Ioan, foarte hotărât, s-a urnit din loc și a ieșit din dormitorul său, respectiv și din casă.

În scurt timp, Zoe auzi pași apropiindu-se de ea și privind în direcția zgomotului, văzu cui îi aparțineau. Fără nicio ezitare își fixă niște ochi bucuroși pe chipul lui.