Memoria unei inimi

VII - Inimi care iubesc

"Iubirea e din altă lume şi se iveşte din senin, fără ca să ştii de ce, se dă pe faţă, fără ca să ştii cum, şi te duce fără ca să ştii unde." - Ioan Slavici

***

Iolanda a revenit acasă din călătoria făcută alături de iubitul ei, și în seara acelei zile, Ioana îi aștepta pe cei doi frați în vizită, doar că a fost foarte mirată când a văzut că Ioan a sosit singur.

-Ioli nu a venit cu tine?

- Nu, nu a venit, pentru că urmează să mergem noi la ea, o înștiință el cu amabilitatea lui specifică și văzând că Ioana nu era foarte lămurită, adăugă: Sora mea s-a gândit să dea o masă cu ocazia revenirii sale acasă și ești invitată și tu.

- Eu!? se miră ea.

- Da, tu, zâmbi el de uimirea ei.

- Și unde se ține acea masă?

- La noi acasă.

- Ioan, nu știu dacă este o idee tocmai bună, ca eu să mă aflu printre toți invitații voștri. În plus, eu sunt puțin obosită și acea atmosferă nu cred că mi-ar face bine.

- De ce nu este o idee bună? o întrebă el cu privirea încruntată, folosind un ton ușor certăreț, fără să aștepte un răspuns. Și cred că cel mai potrivit ar fi ca noi doi, adică eu și Ioli, să hotărâm cine vor fi invitații noștri și dacă este o idee bună sau nu, ca tu să te afli printre ei. Și va fi o atmosferă liniștitoare, te asigur, pentru că invitații vei fi doar tu și Bogdan. Iar în privința oboselii tale, pe care ai invocat-o, faci cum consideri, dar Ioli, cu siguranță, va fi foarte dezamăgită dacă mă voi întoarce acasă fără tine, termină el de dat acele explicații cu o atitudine ușor manipulatoare, dar și șăgalnică.

Aceasta a stat o clipă și a chibzuit la cuvintele lui și știind că are dreptate, cel puțin în privința dezamăgirii Iolandei, cu un chip resemnat acceptă acea invitație.

Nu peste mult timp, Ioan parcă în fața casei sale. După ce coborî din mașină, Ioana analiză clădirea și-l întrebă:

-Aici locuiți?

- Da, aici.

- Foarte frumos!

- Mulțumim, îi zise el, schițând un surâs cald pe buze.

Imediat ce au intrat în curte, Ioana se arătă plăcut impresionată de grădina de flori de la intrare, iar Ioan îi mărturisi cu nostalgie în glas că era o moștenire lăsată de mama lor. Aceasta pe timpul vieții sale dezvoltase o adevărată pasiune pentru flori și ea singură s-a îngrijit întotdeauna de acea grădină. Iar în urma dispariției acesteia, el a simțit că păstrând intactă grădina, amintirea mamei lui va rămâne și mai vie.

Ioana își expuse din nou admirația pentru frumoasele flori, apoi intrară în casă.

După aproape opt luni de zile, era pentru prima dată când pășea în interiorul unei case străine ei. Și deși era conștientă că nu avea motive pentru o asemenea purtare, nu-și putu înlătura sentimentul de anxietate ce se făcu imediat simțit în manifestarea ei.

Ioan începuse să-i cunoască aceste stări și îi observă numaidecât neliniștea ce o cuprinse, frica și tremuratul cauzat de aceasta și mâna dreaptă cu care își sucea de zor degetele de la mâna stângă. În acea clipă se întrebă în sinea lui, ce monstruozitate de om a fost bărbatul care a existat în viața Ioanei, de o adusese într-o asemenea stare și o făcea să aibă astfel de reacții? Înainte să o conducă în salonul casei, îi cuprinse, cu un gest plin de delicatețe, mâna ei slabă în mâna lui, împiedicând-o astfel să-și rupă degetele cu acea frământare energică a lor și după ce o forță să stea pe loc, o întrebă: