Memoria unei inimi

XX - Consolare roditoare și colții geloziei

„Gelozia în iubire este ca sarea în bucate. Când este puțină poate adăuga savoare, dar când este prea multă risipește plăcerea de-a mânca și în unele împrejurări îți poate amenința viața" - Maya Angelou

***

Cum Edi a fost și el răscolit de cele întâmplate cu Iolanda, deși se arătase complet indiferent în fața ei, nu a mai zăbovit mult timp în vizita făcută în casa Damadian și a plecat într-unul din cluburile de noapte ale Bucureștiului, dorind să se detașeze de amintirea Iolandei și de durerea trăită odată cu anunțul ei. S-a întâlnit acolo cu o parte dintre cunoștințele lui care frecventau aceleași locuri de distracție ca și el și cei alături de care ducea viața aceea dezordonată și plină de dezmăț. Doar că amintirea Iolandei era prezentă în fiecare gând de-al său și astfel că, nimic din ce se petrecea acolo nu-l mai mulțumea, nici muzica, nici atmosfera de distracție, nici prezența acelor amici și nici măcar atențiile deosebite și compania femeilor de care ar fi putut avea parte nu-l satisfăceau, așa cum se întâmpla odată.

Așadar, plictisit și nervos pe el însuși, pentru că ceea ce i-a dorit Iolandei i s-a întâmplat de fapt lui, după ce s-au scurs vreo trei ore istovitoare, a decis să plece spre apartamentul său. Pe drum, s-a gândit la faptul că poate Ioan avea dreptate și că el își făcea speranțe deșarte în privința Iolandei și că va suferi din nou. După ce a renunțat la ea și să lupte pentru dragostea ei, cu timpul s-a resemnat și deși nu avea o viață personală demnă sau plină de împlinire sufletească, pentru el era una perfectă ca să o uite și să poată supraviețui fără împăcarea sufletească. Doar că în acea seară, acest lucru nu s-a mai întâmplat.

Ajuns acasă, plictisit și cu aceeași stare de iritare, își aruncă toate obiectele personale pe care le avea prin buzunare, pe măsuța de cafea din fața canapelei, pe care s-a așezat oftând și cu gesturi pline de mâhnire. Nu a avut timp să apuce în mâna sa telecomanda televizorului, pe care intenționa să-l deschidă, pentru că telefonul său mobil a început să sune. A privit ecranul acestuia, dar pentru faptul că nu cunoștea numărul și nu i s-a părut o oră rezonabilă la care să mai fie sunat, nu a răspuns și l-a lăsat nepăsător să sune în continuare, începând să butoneze telecomanda televizorului.

Nu a trecut niciun minut că același număr de telefon insistă pentru a doua oară, iar Edi, cu aceeași dispoziție iritantă și foarte plictisit, a răspuns cu un glas nu prea prietenos:

- Alo!

- Edi!

Ar fi recunoscut vocea ei în orice moment și în orice împrejurare și din acest motiv, chiar dacă glasul care i-a pronunțat numele a fost unul lipsit de vlagă și nu prea clar, acesta a sărit ca ars de pe canapeaua pe care stătea tolănit și întrebă:

- Iolanda?

- Da, eu sunt. Te deranjez?

- Nu, nu mă deranjezi! a asigurat-o acesta imediat, încruntându-și ochii lui albaștri, din pricina faptului că nu-i plăcea cum suna vocea ei îndurerată pe care a încercat să și-o mascheze, în mod vădit, atunci când s-a exprimat. Ce s-a întâmplat? Vocea ta îmi spune că nu ești tocmai ok.

- Crezi că poți veni aici? Te rog! murmură ea în telefon, reținându-și un suspin.

- Ce ai pățit? Unde ești?

- Nu am pățit nimic. Sau mai bine zis nimic grav. Sunt în parcul de lângă casă.

- În parc, la ora aceasta?! a exclamat Edi șocat. Cu cine ești?

- Singură. Edi, poți să vii aici, te rog! își repetă ea rugămintea pe un ton și mai implorator.

- Plec imediat spre tine! a rostit el foarte hotărât, culegându-și deja lucrurile pe care le aruncaseră mai devreme pe măsuța de cafea, continuând să-i vorbească acesteia, în timp ce a ieșit în mare grabă din apartamentul său: Iolanda, nu închide telefonul, rămâi de vorbă cu mine până ajung! i-a cerut acesta cu un glas alarmat, când a aflat că este singură în parc și mai ales când a simțit-o din voce atât de dezolată.