Tangoul disperării- Pariul

Capitolul 3- Nu fug niciodată de o confruntare

Capitolul 3
Nu fug niciodată de o confruntare

Nu înţeleg de ce mă sărută, aşa că îl împing deşi iniţial i-am răspuns.

- De ce ai făcut asta? mă întreabă cu o mină surprinsă.

- Ţi-am spus să ieşi afară, nu să mă săruţi, îi răspund dur, prea dur.

- M-ai sărutat înapoi şi credeam...

- Ce credeai? Că te plac dacă te-am sărutat înapoi? Oh, ce naiv eşti, ai uitat? Eu sunt 'vrăjitoarea' şi 'scorpia' liceului. Crede-mă pe cuvânt, tot ce se spune despre mine e adevărat. Sunt o nenorocită fără suflet, îi spun calmă, dar de fapt sunt extrem de furioasă.

Nu îmi zice nimic, pe faţă îi apare o expresie tristă şi se îndreaptă spre mine, surprinzându-mă atunci când mă îmbrăţişează. De ce face asta? Tocmai ce am fost o nesimţită cu el şi tot ce face e să mă îmbrăţişeze?

- Nu eşti o 'vrăjitoare'. Eşti un suflet rănit ce şi-a construit zidurile de apărare prin ură şi sarcasm. Nu eşti tu asta, îmi spune, iar eu îl împing.

- Nu ştii nimic despre mine, absolut nimic! Nu am perdut nimic că să fiu rănită! De când eram mică am primt toată atenţia necesară din partea părinţilor, toate rudele mele sunt în viaţă, iar de iubit nu am iubit pe nimeni că să poţi spune că sunt rănită din cauza asta. Eu vreau să fiu aşa şi nimeni nu mă va schimba! ţip la el.

Dacă nu pleacă el, plec eu. Cune dracu' se crede de-mi spune mie că nu sunt eu? Nu am trăit niciodată vreo trauma că să fiu rea. Sunt rea pentru că aşa vreau eu şi asta mă reprezintă.

Nu ştiu unde mă duc, dar am ieşit din casă ca o furtună. Nu fug niciodată de o confruntare, dar sunt obosită psihic din cauza lui. Pune atât de multe întrebări despre mine, de parcă ar putea descoperi universul prin asta. Nu înţeleg de ce îi pasă. Regret că am făcut acel pariu, acum nu voi mai putea scăpa de el. Băieţii au întotdeaua ceva de demonstrat, în legătură cu orice, dar mai ales cu fetele, ei bine eu voi descoperi ce are de demonstrat în legătură cu mine.

Nici nu observ când am ajuns în centrul oraşului. Îmi scot telefonul din buzunar şi văd că e deja ora 6 seara, iar eu nu am mâncat nimic azi. Întotdeauna am bani la mine aşa că mă îndrept spre primul fast food. Când întru în local un aer cald şi un miros de prăjeală mă întâmpină. Cu toatea acestea de abia găsesc un loc liber. Mă aşez şi aştept ca cineva să îmi ia comanda, când mănânc într-un fast food îmi aleg întotdeauna acelaşi fel de mâncare indiferent de local. Habar n-am de ce. De masa mea se apropie un băiat cam de vârstă mea ce e îmbrăcat cu un şorţ alb cu emblema acestui loc. Când ajunge în dreptul meu un zâmbet larg i se aşterne pe faţă.

- Vreau un cheeseburger cu cartofi pai, mersi, îi spun incercâd să îi arăt că nu sunt interesată, dar zâmbetul sau se lărgeşte.

- Îţi voi aduce comanda în 15 minute, îmi spune şi se întoarce.

Fi-ar eu să fiu că mi se pare că toţi idioţii ăştia de băieţi se comportă ciudat. Parcă s-au vorbit între ei: "Haideţi să o enervăm la culme pe Allison". Sper că ciudatul ăla de Louis a plecat din casa mea fără să-mi cotrobăie prin lucruri.

În mai puţin de 10 minute apare din nou acelaşi tip cu mâncarea mea. A fost foarte rapid, mult prea rapid ca să nu îmi creeze suspiciuni. Sper doar că nu mi-a scuipat în mâncare, deşi eu aşa aş face. Îl ignor complet atunci când îmi pune tava pe masă, aşteptând să plece. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că a plecat fără să încerce să vorbească cu mine, iar apoi încep să mănânc.

Nu peste prea mult timp văd că cineva se aşează pe scaun, faţă în faţă cu mine. Când îmi ridic ochii din farfurie îl văd pe Louis. Cum naiba m-a găsit idiotul ăsta?

- Cum naiba m-ai găsit? Şi ce nu înţelegi să mă laşi naibii în pace? întreb printre dinţi.

- Oau, de două ori acelaşi cuvânt urat în două propoziţii diferite, clar eşti iritată, îmi spune sarcastic dându-şi ochii peste cap.

- Nu ştiu dacă vrei să pari prost sau eşti, dar clar rezultatul e acelaşi. Ai de gând să răspunzi la întrebările alea afurisite? întreb şi simt cum enervarea mea creşte, dacă aşa ceva e posibil.

- Dacă vrei tu. Îl vezi pe tipul de acolo? întreabă şi arată spre chelnerul care mi-a luat şi mi-a adus comandă, iar eu dau din cap. Ei bine e Lucas, fratele meu, zice nonşalant.

Atunci totul se leagă, zâmbetul de pe faţă lui nu era unul de 'vreau să mă culc cu tine' ci unul de 'ştiu ceva ce tu nu ştii'. Nesuferitul! Pardon, nesuferiţii! Îi arunc o privire plină de venin chelnerului, iar acesta îmi face din ochi. Încerc să mă calmez şi să îmi revin.

- Părinţii voştri au avut inspiraţie 0 atunci când v-au pus numele, zic răutăcios şi continui să mănânc.

- De fapt, au avut un motiv să ne pună numele care încep amândouă cu 'L'. Ei se cunoşteau încă din generală şi încă de atunci a fost dragoste la prima vedere. Au făcut liceul şi facultatea împreună. În timpul facultăţii mama l-a născut pe Luke, iar după 3 ani pe mine. Au avut ca prieteni foarte apropiaţi, de fapt au fost ca un fel de fraţi pentru ei pe Lucy şi Lucas. S-au cunoscut în liceu şi au devenit inseparabili. Întotdeauna îşi petreceau timpul toţi 4, deşi Lucy şi Lucas erau cu 3 ani mai mari. S-au căsătorit şi au plecat în luna de miere în Alpi, fiindcă iubeau sporturile extreme. În timp ce urcau pe munte frânghia de susţinere s-a rupt şi ei au căzut în gol de la 3000 de metri altitudine. Părinţii mei au fost incredibil de afectaţi de acest lucru aşa că au ales, în cinstea lor, să ne boteze cu numele lor. Lucas a fost primul, și băiat, deci a fost evident ce nume îi vor pune.Pentru că m-am născut băiat, au ales un nume care să înceapă tot cu litera 'L'. De aceea aveam amândoi nume care încep cu aceaşi litera, îmi spune şi se poate observă că e nervos.

Nu l-am obligat să îmi spună asta. Nu l-am obligat să îmi spună nimic. În concluzie nu îl voi consola. Îmi pare rău, puţin, foarte puţin, de ceea ce s-a întâmplat, dar asta nu mă afectează cu nimic.

- De ce mi-ai spus asta? întreb într-un final.

- M-am enervat, atât, îmi zice dur.

Oh, acum s-au inversat rolurile? De unde să ştiu eu povestea din spatele numelui lui stupid? Îmi pare rău de acei oameni, nu sunt atât de maniacă încât să îmi doresc moartea oamenilor, dar nu am ce să fac. Îmi scot câteva bancnote din buzunar şi le arunc pe masă pregătindu-mă să plec. Mă ridic de pe scaun şi ies afară. Merg câţiva metri şi mă uit înapoi. Îl văd, prin geam, pe Louis încă stand la masă şi vorbind cu fratele său. Sunt puţin dezamăgită că nu a venit după mine. Allison, revino-ţi! Nu îţi pasă dacă nu vine după tine. Cu atât mai bine, mă lasă în pace.

Ajung acasă şi urc în camera mea ignorându-mi părinţii. Mă arunc în pat şi mă gândesc la tot ce s-a întâmplat azi. Parcă nu s-au întâmplat toate într-o singură zi. Louis are un frate. Şi eu îmi doream când eram mai mică un frate sau o sora, dar n-a fost să fie. Mă ridic cu greutate din pat să mă schimb în ceva lejer. Îmi iau o pereche de pantaloni de trening gri şi un tricou mult prea mare pentru mine, alb.

După ce mă schimb îmi iau cartea de pe noptieră şi mă reapuc să citesc. 'Madame Bovary' este un roman de dragoste, dar nu prea îmi pare unul. Cum Emma este o femeie, simbol al adulterului, care îşi înşeală soţul cu doi bărbaţi fără să aibă remuşcări, mă atrage într-un fel. Până la urmă universul face dreptate şi ea ajunge să se sinucidă. Singurul lucru de care îmi pare rău este fetiţa sa, care ajunge într-un sfârşit să rămână orfană. Este a două oară când citesc cartea, dar mi se pare la fel de captivantă.

Oboseală mă ajunge şi simt cum scap carte din mâna, dar nu mai am puterea să o iau de pe jos. Ochii mi se închid, iar ultimul lucru pe care mi-l amintesc este cum cineva se aşează lângă mine şi mă îmbrăţişează.

La media e Hazel.