Tangoul disperării- Pariul

Capitolul 26- Nu aș suporta să îl pierd

Stau întinsă pe o suprafață denivelată, iar gâtul meu e amorțit. Ce naiba se întâmplă? Și ce e cu sunetul ăsta enervant? După o luptă crâncenă cu pleoapele mele reușesc să deschid ochii. Un întuneric profund mă înconjoară. Văd un obiect mic care se mișcă și luminează pe masă. Îmi vine să îmi dau o palmă atunci când realizez că de fapt e telefonul meu.

Suprafața denivelată erau picioarele lui Hazel. Am adormit pe canapea, iar Ethan stă lățit pe jos, de parcă ar dormi într-un pat confortabil. Cred că băiatul ăsta poate dormi oriunde. Sar peste corpul său, bucuroasă că nu l-am trezit. Mă întind după telefon, iar pe ecran apare mare scris numele lui Clay. Idiotul ăsta ar trebui să aibă un motiv extrem de bun să mă sune la ora asta.

- Ce?! zic răstit după ce am răspuns.

- Ești recalcitrantă, puștoaico? întrebă cu un umor fals.

Clar nu are să îmi dea vești prea bune.

- Mă suni în miez de noapte și te aștepți să fiu fericită? Te rog, zi-mi mai repede ce ai de zis ca să mă pot duce înapoi la somn, zic și casc extrem de convingător.

- Eu cred că după ce îți spun ce am de spus, nu mai vrei să dormi, îmi spune trist. I-am localizat pe ai tăi. Sunt într-un mic orășel din vestul Franței, dar îmi pare rău să te anunț că tatăl tău e în comă, spune.

Simt cum cerul mi se răstoarnă în cap. Cum să fie în comă? Tatăl meu... cel care când eram mică mă plimba de mână prin tot orașul sau oricare oraș pe care îl vizitam. Mă ducea în toate magazinele de jucării și de dulciuri și îmi cumpăra tot ce pofteam. Mă ducea în parcurile de joacă și mă dădea întotdeauna în leagăne. Iubeam să mă dau în leagăn.

- Puștoaico, ești bine? mă întreabă.

- Cum aș putea fi? Dar mătușa mea și Zack? întreb cu glas stins.

- Sunt bine, ei sunt în Paris. Au avut doar câteva răni ușoare. În plus tatăl tău se va face bine, promit, spune.

- Merg acolo, dă-mi adresa, zic ștergându-mi lacrimile.

Nici nu am observat că plâng până fața mea nu a fost inundată de lacrimi. Nu îmi pasă. Merg acum acolo să îmi văd tatăl, are nevoie e mine.

- Ești sigură că vrei să mergi singură acolo? întreabă bănuitor.

- Foarte sigur, îi răspund fugind pe scări.

Îi închid după ce aflu adresa. Îmi schimb hainele într-o pereche de blugi și un pulover simplu. Îmi înghesui într-un rucsac câteva schimburi, pașaportul, cardul de credit și toate economiile mele în bani cash. Îmi înșfac telefonul de pe pat și cobor în bucătărie. Mâzgălesc un bilet în grabă lui Hazel și lui Ethan despre ce se întâmplă și iau cheile mașinii mele din bolul cu chei.

Intru pe ușa de la bucătărie în garaj și și intru grăbită în mașină. Îmi arunc ghiozdanul pe locul din dreapta al mașinii și pornesc gps-ul. Introduc adresa și pornesc mașina.

Conduc pe străzile pustii ale micului oraș în care locuiesc. Înainte nu îmi plăcea că locuiesc într-un oraș micuț, dar acum mă bucur că nu trebuie să conduc prin traficul infernal al unui oraș mare.

Dar nu e ca și cum în vreo oră ajung într-un oraș mare prin care trebuie să trec. Adică Londra. Nu sunt foarte încântată, dar dacă ocolesc fac doar mai mult timp. E deja 5 dimineața, deci din Bedford până la Londra fac puțin mai mult de o oră, deci e perfect.

O perioadă am făcut calcule în minte, pentru a nu mă gândi la tatăl meu. Clay mi-a trimis un mesaj în care mi-a spus că până la ora 10 îl transportă pe tata la Paris. În 7 ore ajung acolo, deci pe la 12 pm. E perfect.