Tangoul disperării- Pariul

Capitolul 29- Scoția nu sună atât de rău

Capitolul 29
Scoția nu sună atât de rău

Sunt aici de o săptămână deja. E mai frig decât în Bedford. Mult mai frig decât acasă. Îmi e dor de cei de acolo. Dar nu mă voi întoarce, cel puțin nu o perioadă. Le-am trimis tuturor mesaj că sunt bine și că nu mă mai întorc, iar apoi am aruncat cartela. Mi-am luat un număr de aici. Am găsit foarte greu un loc la hotel căci e abia a doua zi de Crăciun. Îmi pare rău că nu petrec sărbătorile de iarnă cu cei de acasă. Dar nu aș suporta. Ar fi prea greu pentru mine. Tata era o componentă importată din mine, din viața mea. În fiecare an în perioada Crăciunului și a Anului Nou făceam împreună fursecuri și în timpul nopții ne trezeam să le mâncăm lângă brad, privind cerul, vorbind despre orice.

Îmi iau geanta și ies din camera de hotel. E deja a treia zi de Crăciun, iar magazinele ar trebui să fie deschise. Nu vreau să merg la cumpărături, vreau mai mult să mă plimb. Deși nu voi mai participa la curse, acum sunt bucuroasă că am făcut asta. Nu sunt bani cinstiți, dreptatea mă va ajunge odată și odată, căci totul se plătește în viața asta. Cu toate astea am destui acolo cât să îmi cumpăr casa mea și să îmi mai rămână cât să trăiesc, decent, un an sau un an jumătate, aici. Nu vreau să cheltui prea mult din banii mamei, doar sume simbolice, să vadă că trăiesc și să știe unde sunt.

Nu va veni după mine. Știe că dacă am plecat, am avut un motiv care reprezintă cel mai bun lucru pentru mine.

Vreau să rămân aici, în Scoția, pentru că mă simt aproape, dar destul de departe de casă. Împrejurimile sunt frumoase, totul e plin de tradiție. Poate voi merge să vizitez țara într-o bună zi. Mereu tata ne ducea pe mine și pe mama în călătorii. Venea acasă și spunea: „- Haideți, făceți-vă bagajele, plecăm în drumeții!". O singură dată am plecat într-o drumeție, restul au fost excursii peste tot în lume, în orașele mari. Drumeția a fost în Africa de Sud, în nu știu ce pădure. A fost cea mai... ciudată experiență a mea. Am văzut și maimuțe, chiar sunt simpatice. Aveam 14 ani, iar tata mi-a spus că semăn cu una.

Tata chiar e o... o piesă importantă din mine. Dacă el acum nu mai e fizic lângă mine, sufletește este, căci toate amintirile mele cu el sunt mai vii ca niciodată, mai colorate și mai sonore, mai clare și mai dureroase.

Merg de bezmetică prin oraș, fără o țintă anume. Văd un parc în depărtare și mă grăbesc să ajung acolo. Îmi strâng paltonul mai bine în jurul meu. Deși nu e zăpadă sunt mulți copii afară. Și sunt extrem de veseli. Îmi aduc aminte de Zack și regret că nu i-am făcut o vizită cât am fost la Paris. Poate mă voi duce singură într-o bună zi, după ce îmi fac ordine în gânduri și în suflet.

Mă așez pe o bancă și privesc oamenii. Unii par atât de veseli încât pare că lumea le aparține, iar alții atât de aerieni încât parcă visează cu ochii deschiși, însă nimeni nu pare cu adevărat trist. Și sincer mă bucur, mă bucur că nu suferă, că au trecut peste greutăți.

Încet și rar, dinspre cer au început să cadă fulgi micuți de nea. Prima ninsoare pe care o văd în ultimul an. Și nu e acasă, e aici, într-un loc străin, unde sunt singură. Îmi alung melancolia și mă ridic de pe bancă ieșind din parc. Caut cu privirea o cafenea, iar după câteva minute de mers am găsit una. E o cafenea micuță, simplă. Nu are un aer sofisticat, dar e construită modern. Mesele și scaunele sunt din lemn masiv, de culoarea mahonului, aceași culoare având și podeaua și barul cafenelei. Pereții sunt crem intens, bine cât de intensă poate fi o nuanță de crem.

Mă așez la o masă de două persoane de lângă geam. O fată drăguță, șatenă și minionă îmi aduce un meniu. Ce mult seamănă cu Hazel! Ce dor îmi e de prietena mea micuță...