Un prieten adevărat

Capitolul 5

În capitolele anterioare
După ce Alex a fost supus la o experienţă înspăimântătoare în biserica bântuită, relaţia de prietenie dintre el şi Max au prins puteri. Alex a fost însoţit acasă de fiecare dată când îl întâlnea pe maidanez. La fereastra verandei, privindu-l pe Max cum se îndepărta de casa acestuia, Alex era într-o transă. Începea să simtă un sentiment de iubire amicală. Credea că prietenia lor este ceva special.
____________________

Niciodată nu am fost de acord ca toamna să plece atât de repede, nu că mi-ar fi fost frică de iarnă, dar mi-era foarte groază de venirea frigului. Era perioada în care copiii de clasele primare luau o săptămână vacanţă şi ne făceau în ciudă celor mai mari. Eram invidioşi, dar şi ne bucuram, deoarece, scăpam de "scamele" acelea enervante şi pitice. Dar odată cu plecarea drăcuşorilor sosea şi Halloween-ul. La fel şi petrecerea şi costumaţiile înfiorătoare.

Afară s-a făcut frig, viţa-de-vie a rămas singură, burlăciţă, fiindcă, frunzele ei uriaşe şi verzi, împreună cu strugurii albastrii-închişi către mov au dispărut, tipic fiecărui an, "viţa-de-trandfiri" care se încolăceau de casă, la fel au dispărut şi ele, căzând din când în când câte o petală a unui trandafir roz rămas, pietrele au început să îngheţe, apa la fel, totul a murit. Natura a murit. Păsările călătoare au plecat din timp şi tot ce au rămas în urma lor au fost cuibuşoarele lor care s-au destrămat din pricina vântului transformându-le în ruine.

Stăteam în camera mea la căldură, privind fix la şemineul din faţa mea. Focul era mare şi puternic. Mi-am dat seama că dacă adăugam un lucru anume îl purifica pe loc. Priveam lemnele care deveneau cenuşă, pătrăţelele care s-au format din cauza arderii, şi prin ele se vedea culoarea portocaliu, un portocaliu profund care semăna cu lava abia cursă din gura vulcanului islandez. Era o seară foarte plictisitoare. Era sâmbătă. Stăteam pe pat, cu coturile aşezate pe genunchii mei tari. În stânga mea se afla un caiet de matematică. "Oare să îmi fac tema?" m-am gândit, dar m-am răzgândit. Nu aveam chef şi în plus nu prea înţelegeam geometria. Mi-am adus aminte de Max. M-am gândit la cum putea el să reziste frigului. Îmi părea foarte rau că nu puteam să-l iau la mine acasă, însă părinţii nu-mi permiteau. Relaţia mea cu el a devenit foarte puternică. Ne-am împrietenit foarte repede şi pot spune că era o fiinţă extraordinară. Niciodată nu m-am gândit că în realitate căţeii aveau abilităţi perfecte. N-am ştiut că erau atât de deştepţi. Mi-am dat seama că l-am iubit şi că l-am putut considera cel mai bun prieten. Câinii nu ştiau ce însemna falsiatea, bârfa şi înjunghierea pe la spate. Ei simţeau. Chiar simţeau! Simţeau când cineva transmitea o iubire, o plăcere, o simpatie. Ştiam că nu mă va uita niciodată. Şi chiar dacă s-ar fi intamplat ceva, el ar fi rămas în amintirea mea. O amintire frumoasă, dar şi tristă în acelaşi timp, fiindcă nu mai era lângă mine. Ne-am ataşat unul de altul. Am discutat mult timp cu mine însumi, dar am fost întrerupt de mama care ma invita la cină.

Eram aşteptat cu mâncarea pregătită pe masă, ieşind aburii din ea ca dintr-o locomotivă cu aburi. Lângă mine, tata se aplecă să-şi ia cuţitul pe care l-a scăpat, dând, apoi, un cap de masă. Masa a sărit încet şi am început să râdem.

-Te doare capul... tată? am întrebat bufnind în râs.

Şi-a pus mâna la cap, având o privire de Mr. Bean, ochii aţintiţi la mâncare, rămas gândit. Niciodată nu îmi răspundea de prima dată. Trebuia să îl întreb de vreo trei-patru ori ca să mă audă.

-Eh... puţin! a spus el.

Am continuat să râd încă vreo două minute după care m-am oprit şi preţ de câteva secunde am stat gândit. Şi l-am întrebat:

-Deci mai pleci în Ungaria?

-Da! În februarie.Vezi? După atâţia ani... după câţi? Şase?

-Da, şase! am răspuns.

-După şase ani ne întoarcem! Ţi-e dor să păşeşti pe pământurile maghiare?

-Evident! Mi-este dor de serele cu fructe, de magazinul Cop, de ciocolata Sport, de autobuze, şi mai ales de Szekszard.

Mama intervine:

-Alex! Vezi că îţi bagi părul în mâncare!!

-Hopa! Era cât pe ce... Bine că mi-ai zis!

M-am dus sus să îmi pregătesc costumul de Halloween, fiindcă petrecerea era chiar în ziua aceea. Era o haină cu schelet pe el, oase 3D, şi cu franjuri tăiate în linii care spânzurau de-a lungul costumului şi bineînţeles o mască de fantomă cu faţă căscată. Apoi m-am îndreptat către duş. Apa curgea pe spatele meu încălzit bucurându-mă de răcoarea apei. Părul meu lung îmi cădea pe faţa umedă şi moleşită. Am stat o vreme sub apa rece ca oceanul cu capul lipit de perete gândindu-mă cum va fi petrecerea. Dar mama, ca de obicei, ma strigă, iar de data asta chiar a avut rostul. Întârziam. Am stat prea mult la duş. Am ieşit în curte, îmbrăcat în costumul îngrozitor şi am creat o şedinţă foto. Trebuia să fac poze ca să rămână amintire. Mi-au plăcut, erau cât de cât acceptabile, contrastul era 34%, umbrele sub 0%.

Soarele a început să apună, razele lui ieşind în evidenţă, ca şi cum un înger a aterizat ca să plece înapoi cu un suflet care era nevoit să se ducă într-un loc mai bun decât lumea.

Pe drum m-am întâlnit cu Lorena care era îmbrăcată într-un costum greţos şi demn de leşinat. Avea o tentaculă în ochi şi o grămadă de smoală vrede era întinsă pe corpul ei. Mai bine zis mâzgă.

-Wei, Lorena! Eşti scârboasă! Serios!!! am adăugat.

-Mulţumesc pentru compliment... A rămas o secundă uitându-se la mine după care continuă: ...scheletule!! Ioi! Vezi? Eşti şi mai şi decât mine!

-Nu mă înnebuni!Tu vorbeşti? Serios? Tentaculă în ochi?!

-Du-te şi vezi-ţi de treabă. Nu mă enerva! Clar eu voi câştiga concursul!

-Vrei să zici noi! Suntem un grup! Nu mai ştii? Trebuie să te fur!

-Aham!

-De-abia aştept să înfulec ceva!

-Şi eu! Aşa foame mi-e! Ce crezi că este?

-Sigur pizza! Dar eu prefer senvişurile alea cu pateu sau cu margarină şi liniuţe de salam sau parizer cu felii de castraveţi muraţi şi gălbenuş de ou răzălit.... hm...

-Yeah... Tienes toda la razon!

-Hei! Eu vorbeam spaniola! Nici măcar nu stii ce înseamnă!

-Ba da! Înseamna "Ai toată dreptatea!"!

-Ba nu! De fapt, înseamnă "Ai toată dreptatea!"!

-Mda! Şi eu ce-am spus? a întrebat cu o faţă ştearsă şi cu o sprânceană ridicată.

-Of! Urăsc faptul că ai dreptate, uneori!

-Învaţă de la mine, coleguţ! aceasta trecând prin faţa mea.

Eu mă oprisem imitând-o cu o voce piţigăiată: "Învaţă de la mine, de la mine, mine, mine!".

Înainte să intru pe poarta şcolii am decis să mă duc să-l vizitez pe Max. L-am găsit acolo înfulecând o "dărabă" de gât de cocoş împreuna cu nişte resturi de pui date de o doamnă foarte de treaba şi bună.

-Bună ziua, doamna Valentin!

-Bună,Alex!

-Max, mâncăciosule! Ce faci? am întrebat mângâindu-l pe pieptul lui cel tare şi blănos simţind înghiţiturile lui.

-Dar de ce eşti aşa costumat?

-Păi Halloween-ul se apropie şi am o petrecere.

-Aha...

-Dacă nu vă supăraţi am să vorbesc cu Max! am spus râzând.

L-am chemat pe prietenul meu chiar în locul unde ne-am cunoscut.

-În seara asta, după petrecere, sigur se termină la 10, aş vrea să mă aştepţi aici!

Acesta îşi aşezase lăbuţa pe umărul meu în semn de "Da", exact cum fac oamenii. Apoi am continuat în şoaptă uitându-mă în toate punctele cardinale ca nu cumva vreun om să ne întrerupă:

-În seara aceasta minunată... vom merge la colindat!