Un prieten adevărat

Capitolul 22

În capitolele anterioare
O etapă din viaţa lui Alex s-a încheiat. Aceea etapă fiind Nelu Coastă care a murit de data asta de-a binelea din pricina unui urs salvator. Fără ursul acela, Alex ar fi avut o înmormântare tare tristă. Dar cu trecerea timpului, vara apropiindu-se, Alex trebuie să plece în Ungaria, dar cu greu. Este foarte greu să-şi ia rămas bun de la prietenul lui de nădejde şi tovarăş - pe viaţă în mintea lui -, Max.
____________________

13 iunie 2013, Gara Arad, 8:37

-Mai aşteptăm mult? am întrebat-o pe mama oftând.

-Păi, nu ştiu ce face taică-tău! a răspuns enervată.

Gara era imensă. Numeroase de trenuri creau un ritm muzical cauzat de claxonul lor. Porumbei frumoşi se plimbau prin jurul nostru.

-Tu, Adriana! a exclamat Inna. Trebuie să îmi cumpăr cartelă maghiară. Unde să mă duc?

Mama a stat preţ de câteva secunde în timp ce medita, după care a observat două chioşcuri în depărtare.

-Ui', tu! Acolo! Sunt două chioşcuri! Mergeţi şi vedeţi.

Eu şi Inna ne-am încruntat ca să vedem mai bine.

-Aha! am fost de acord. Le văd. Hai să mergem!

Ne-am luat de braţ şi am început să trecem de poarta clădirii. Am trecut pe lângă nişte porumbei care zburau fericiţi, în dreptul nostru se afla o locomotivă cu aburi vopsită şi renovată care stătea pe două şine puse special pentru aceasta, aşteptând turiştii pe care să o admire.

Ne-am oprit la semafor privind maşinile care treceau pe lângă noi în viteză. Roşul ţinea atât de mult încât îţi venea să îţi rupi părul din cap, dar în schimb verdele ţinea doar câteva secunde.

Când semaforul s-a făcut verde, am început, printr-o accelerare, să înaintăm spre chioşcul de ziare.

-Bună dimineaţa! a salutat cât de politicos posibil Inna, apoi a continuat: Aveţi cartelă maghiară? Că merg în Ungaria şi am nevoie.

-Da! a răspuns politicos vânzătoarea.

Chioşcul era plin de ziare precum ziarul Adevărul, Gazeta sportivă şi reviste de femei însoţite cu cărţi.

-Uite! Aici este! a găsit vânzătoarea cartela.

-Uai, mulţumesc! Cât costă?

-Patruzeci şi cinci de lei şi nouăzeci şi nouă de bani.

Inna şi-a scos bancnotele din geanta de piele minusculă şi i-a-nmânat banii.

-La revedere! a spus ea şi am început să ne îndepărtăm de chioşc, auzind în spatele nostru salutul vânzătoarei.

-În sfârşit aţi ajuns! ne-a întâmpinat mama "fericită". Unde aţi stat atât?

-Acolo la chioşc, i-am răspuns. Ce? A venit tati?

-Nu, din păcate! Dar de-asta am sărit aşa că poate venea taică-tău în orice moment.

-Dar ce face? a intervenit Inna. Deja stăm aproape de o oră!

-Da' dracu' ştie! Întreabă-l! a răspuns mama amuzată.

Le-am lăsat pe doamne să discute, aşa că m-am dus pe peron privind trenurile şi pasagerii. Max sigur s-a trezit! mi-am spus. Hm..., am făcut. Oare cum va fi astăzi fără mine? Oare ce va fi în căpşorul lui când îmi va simţi lipsa, că nu mai bântui curtea şi casa de acasă, că nu mai bântuim pădurile, că nu mai enervăm oameni, că nu mai băgăm în belele biciclişti şi că nu mai suntem în posesia lui Nelu Coastă. Când mă voi întoarce îi voi recita poezia. O voi învăţa special pentru el şi îi voi recita din tot sufletul şi din toată inima mea.