Un prieten adevărat

Capitolul 14

În capitolele anterioare
În drumul spre Clubul Copiilor, doar pentru a verifica dacă acesta s-a deschis, urechile Lorenei, lui Joanne şi a lui Alex au fost zgâriate de un ţipăt asurzitor şi ascuţit al unui căţeluş. Căţeluşul fiind încolţit de Max, Alex  s-a sacrificat pentru acesta şi l-a salvat. Pentru că Lorena l-a abandonat în braţe pe căţeluş, Alex a decis să-i ofere un cămin călduros, unde să trăiască bine.
___________________

Copacii cei goi treceau pe lângă mine mai repede cu cât acceleram mai tare, mâinile mele mişcându-se în faţă şi înapoi, de asemenea, şi picioarele. Capul era înainte, cu o privire speriată, în ochii mei cei scăpărători era o mulţime de lacrimi cu mâini şi picioare care se băteau între ele doar ca să iasă la suprafaţă şi să-mi curgă pe obrajii mei înroşiţi şi fini. Aveam o respiraţie neregulată, la fel, ca bătăile inimii mele. Vocea mea interioară tremura şi ea înăuntrul meu în timp ce-şi roase unghiile şi ascundându-se după canapea. Mă dureau plămânii, nu mai puteam să alerg şi să respir, simţeam că cedam şi ştiam că voi fi prins. În faţa mea l-am zărit pe Klaus cu o privire malefică, dorindu-şi să mă sacrifice.

-Stai pe loc! a murmurat uşor, vocea lui fiind tremurândă. Ochii lui s-au încruntat, iar zâmbetul de pe buze a fost schiţat.

-Ce? Stai! Klaus...? Nu ştiu ce caut în 1492. Nu ştiu de ce sunt îmbrăcat în hainele astea..., m-am uitat preţ de zece secunde la hainele de pe mine, după care am continuat: Nici nu ştiu cum se numesc sau cum să le descriu. Pe Katherine o cauţi, nu pe mine!

-Katerina este moartă în acest moment, a murmurat hibridul original.

-Nu! Se transformă în vampir!

-Nu contează, de data asta nu o voi lăsa să se spânzure ca să devină vampir, a râs. O voi omorî cu propriile mele mâini.

-Atunci de ce fugi după mine?

-Hm! a zâmbit malefic. Ştii de ce!

Ochii lui au început să lucească înroşiindu-se, iar la cearcăne ieşeau la iveală nişte vene. Din gura lui au ieşit colţii! Doamne! Sângele meu este pe cale de dispariţie.

Dintr-o dată am simţit uşurare. Mi-am dat seama că visez. Am încercat să-mi deschid ochii, dar, pur şi simplu, am orbit pentru un moment la contactul cu lumina zilei. Părul meu cel lung era ciufulit. Ochii mei erau încruntaţi, dedesubtul ploapei de jos se aflau nişte cearcăne asemănătoare cu un bazin de apă. Buzele mi-erau crepate şi lipite, fără puteri de a le despărţi. simţeam un gust urât înăuntru aşa că am decis să nu îmi deschid gura până la baie ca să nu mă otrăvesc pe mine însumi şi, de asemenea, floarea mea din ghiveci să nu se ofilească. Mă uitam la partenerul meu de pluş în timp ce mă gândeam la colţii lui Klaus. De ce am visat aşa ceva? Am observat perna învelită de un cearşaf albastru-pal care era tocită de faţa mea somnoroasă şi visătoare de vampiri. Era sâmbătă. Era 5 decembrie 2012. Era ceva special la ziua aceea. În seara aceea, avea să-mi apară în bocăncei nişte cadouri, deoarece, Moş Nicolaie avea să mă viziteze. Am zâmbit gândindu-mă la acest lucru, dar mintea mea a revenit la realitate. Prostii! a exclamat Vocea interioară ce avea dreptate. Nu credeam în chestiile alea. În 2010 am prins-o pe mama din baie cum îmi punea cadourile de Crăciun. Sincer, am fost dezamăgit. Adică, toţi copilaşii având vârsta pe care am avut-o ar fi fost dezamăgiţi în legătură cu adevărul acela crunt.

Am mers să fac un duş relaxant. Peste mine, apa cea caldă cădea cu repeziciune, după care m-am întors spre "ploaia" din duş cu faţa, gura fiind deschisă , acoperindu-mi cu palmele ochii şi am am stat ca un câine simţind cum apa îmi inunda gura. După ce am ieşit de la duş, mi-am luat halatul cel albastru pufos şi am înnodat bine cordonul ca halatul să nu se deschidă. Mi-am luat nişte pantaloni de trening lejer şi o o bluză groasă, de iarnă.