Un prieten adevărat

Capitolul 3

În capitolele anterioare
De-abia ajuns din vacanţa magnifică din Cipru, Alex a avut privilegiul de a cunoaşte noile relaţii de prietenie formate de-a lungul absenţei lui.
După prima zi de şcoală, acesta l-a observat pe colegul lui, Julian, care era înapoiat mintal, fiind escortat de un câine maidanez.
Seara, când întunericul a pătruns în atmosferă, într-un loc liniştit lângă râul Mureş, acesta aude nişte foşnituri din tufe. Speriat, Alex a făcut câţiva paşi înapoi, dar neobservând bicicleta din spatele lui, acesta s-a împiedicat. La momentul impactului, creatura a sărit peste el.
________________________

A trecut o săptămână lungă de şcoală; prima săptămână, iar eu număram zilele până la următoarea vacanţă de vară. Acea săptămână a fost epuizabilă, de parcă aş fi lucrat în fiecare zi în şantier timp de 8 ore. Parca a trecut de-abia o lună. Toată săptămâna am stat acasă, făcându-mi temele, jucându-mă pe calculator şi încet, încet am început să uit de acea întâlnire mută şi ciudată. Era sâmbătă în sfârşit! Am accesat contul de Facebook şi m-am uitat în lista prietenilor care erau intraţi. Aveam de gând să invit nişte copii afară, că în casă deja înnebuneam dacă mai stăteam o oră. Ochii se mişcau din sus în jos privind numele user-ilor şi ascultam sunetul click-urilor de la mouse. Bianca era intrată, aşa că am dat click pe ea şi i-am scris:

ALEX CERNEA: Hei! Bianca! Ce faci?

BIANCA FATĂ REA: Hei! :* Bine, tu?

ALEX CERNEA: Bine... Am decis să te întreb dacă vrei să ieşim pe afară... Să facem trăsnăi şi să ne râdem! :)))

BIANCA FATĂ REA: Bună idee, mă! O să îi chem şi pe Julian, fratele său şi încă un coleg, de acord? :))

ALEX CERNEA: De acord! Şi unde mergem?

BIANCA FATĂ REA: La o casă bântuită!!.. Deci, uai! :)) Aşa tare îi acolo! La cât şi unde ne întălnim?

ALEX CERNEA: Tare! Păi, acum e 3:34 PM. La 4 lângă Parcul din Libertăţii?

BIANCA FATĂ REA: S-a făcut! Paaaa! :))

ALEX CERNEA: Pa!

Imediat după ce o salutasem, am închis computer-ul şi m-am îndreptat către dulap să văd cu ce mă îmbrac. Eram în pană de idei, aşa că am strigat-o pe mama ca să vină să mă ajute. După câteva secunde, mama şi-a făcut apariţia în camera mea.

-Da, dragul meu! Ce doreşti? a întrebat ea punându-si palmele fine şi calde pe umerii mei.

-Păi... Vreau să ies afară cu prietenii că toată săptămâna am stat acasă, aşa că te-am chemat să mă ajuţi la vestimentaţie. Nu ştiu cu ce să mă îmbrac. Nu am idei...

-Hmm..., a făcut ea punându-şi degetul arătător pe buza de jos. Păi... Uite,poţi să-ţi iei tricoul acesta verde cu dungi albastre şi pantalonii ăştia scurţi bleu închis Adidas.

-E o idee bună, mami! Mersi!

-Nu ai pentru ce, friţi! a spus, după care se apleacă şi mă sărută pe faţă. Avea dreptate. Era o combinaţie perfectă. O îmbrăcăminte demnă de clasa a 6-a. Mi-a luat cinci minute să mă îmbrac, după care m-am dus în bucătărie să beau un pahar cu lapte rece. Apoi, am pornit cu zece minute mai repede ca atunci când voi ajunge să fie ora fixă.

Bianca şi ceilalţi se aflau deja, care stăteau pe bancă jucându-se friptea. Bianca era îmbrăcată cu haine masculine şi cu o şapcă. I-am salutat pe toţi şi m-am băgat şi eu. Prima palmă era acceptabilă, iar eu am dat mai tare, deşi mă durea puţin, apoi celălalt a lovit atât de tare în cât am simţit că mi se rupe mâna în două, dar nu m-am lăsat. Ultima lovitură am dat-o eu şi am rezultat să fiu câştigător, însă în sinea mea urlam de durere, de parcă mi-am băgat mâna în lava vulcanului. Era foarte, foarte fierbinte. Lângă noi se afla şi căţelul acela pe care l-a însoţit pe Julian zi de zi. Prin spatele lui se apropia altul. Şi el era maidanez, dar aceştia mi-au mărutrisit că nu e agresiv şi că e blând cu copiii. I-am crezut şi era adevărat. Era alb şi îl chema Rex. Bine... Pe câinele meu îl chema Rexy. Rex voia să se anăpustească asupra însoţitorului lui Julian, însă acesta sare la el şi îl sperie. Rex fuge ca să nu primească bătaie, iar celălalt merge după el. Noi mergeam lent după ei până ce ajungeam la casa bântuită. Se afla lângă un supermarket. Părea a fi o biserică de maghiari părăsită, iar uşa era bătută cu nişte scânduri. Dar baza uşii era liberă şi puteai intra. Cum nu am ştiut nimic timp de 3 luni despre tot, am întrebat lent: