Un prieten adevărat

Capitolul 35

În capitolele anterioare
Alex devine din ce în ce mai îngrijorat, pentru că Max a început să absenteze. Aflând mai multe versiuni de la nişte copii, precum că Max ar fi fost prins de hingheri şi dus la adăpost, Alex îşi aminteşte de Revelionul 2014, unde Max şi-a făcut apariţia la casa lui. Dar acesta trebuie să se gândească la realitate şi să facă ceva. Următoarea persoană care-l opreşte pe stradă este o fată care îi mărturiseşte că l-a observat pe Max mort.
_____________________

M-am izbit de un perete. Oare era posibil ca Max sa moară?

-Ce. Ai. Spus?

-Doamne, Alex! Şi eu am fost mâncată de un şoc în momentul acela. Nici nu îmi venea să cred, adică nici acum. Îmi pare atât de rău!

-D-dar... dar când s-a întâmplat teribilul accident? Şi cum s-a întâmplat?

-Ieri, ieri s-a întâmplat. În centru, când a vrut să treacă strada, a fost izbit de o maşină...

Inima mi-a fost străpunsă de un ţăruş, simţind că mă deshidratez puţin câte puţin, având o hemoragie internă şi externă. Picioarele mi s-au înmuiat şi, la un moment dat, credeam că voi cădea de pe bicicletă, leşinând.

M-am deplsatat încet, cu burta acoperită de palma mea, încercând să mă aşez pe bancă.

Fata mi-a adus bicicletă şi a sprijinit-o de piciorul metalic.

Ochii mi s-au umezit de la lacrimile ce voiau să se prelingă peste obrăjorii mei trişti, însă m-am şters cu dosul palmei. Încercam să îmi imaginez scena morţii, cum s-a întâmplat. Nici nu ştiam dacă să cred sau nu. Totul s-a dezvăluit dintr-odată.

Şi eu voiam să merg până la Fiducia să-l caut şi cu siguranţă nu-l găseam, pentru că era mort.

Oare?

Nu mai aveam grai să mai întreb altceva despre Max. Tot ce ştiam ce trebuie să fac era să îi anunţ pe Julian, Lorena, Joanne şi doamna Valentin. Cu siguranţă mă ajutau să-mi potolesc durerea cu care mă confruntam în acel moment sau îmi împărtăşeau această durere. Cu excepţia lui Julian, deoarece era înapoiat mintal şi nu era aşa de afectat de cele întâmplate.

Încercam să-mi scot telefonul din buzunar, căutând-o la contacte pe Joanne, singura care mă înţelegea cu adevărat şi singur cea mai matură dintre noi. În schimbul vocii sale s-a auzit vocea robotului care m-a anunţat că am intrat în perioada de graţie.

-La naiba! am exclamat.

-Ce e? a spus fata.

-Nu mai am minute! Poţi să mi-l împrumuţi pe al tău dacă ai minute?

-Da, da, sigur! Poftim! mi-a înmânat iPhone-ul 5S.

Am format numărul cu greu din cauza umezelii din ochi, dar nu cumva să mi vărs. Doar pleoapele mai aveau puterea de a mai susţine apa. Am apelat şi am aşteptat până ce mi-a răspuns:

-Alo? Cine e la telefon, fiindcă nu mi se pare cunoscut numărul? a spus vocea piţigăiată.

-H-hei! Sunt Alex! am murmurat, vocea mea tremurând.

-Alex! De pe ce număr m-ai sunat? Ştii bine cât de irascibilă sunt când cineva mă sună de pe un număr necunoscut. Te rog să nu mai faci aşa ceva!

Tipic ei.

-Da, promit că nu o să se mai întâmple, am murmurat din nou.

-Dar ce naiba e cu vocea ta, Alex? Ai înghiţit un melc bolnav? Ce dracu'?

-Îmi tremură vocea doar...

-Păi, daa!! Ştiu! Tu crezi că-s surdă?

Fata s-a aşezat alături de mine pe bancă.