Un prieten adevărat

Capitolul 36

În capitolele anterioare
Alex devine din ce în ce mai îngrijorat în privinţa lui Max.  Acesta a dispărut şi nu a găsit nicio urmă de-a lui. Alex o apelează pe Joanne mărturisindu-i un fapt neadevărat.  După ce a afla că acea fată l-a văzut pe Max mort, Alex o ia razna. După câteva minute, vrând să-i spună şi doamnei Valentin, acesta îl observă pe Max.

__________________________

Max a dispărut din nou. A trecut o altă săptămână fără el. Îngrijorarea mea creştea şi creştea, până ce mi-am pus ambele mâini în cap. Dar mi-am găsit o scuză, poate va apărea din nou, ca data trecută. Dar ştiam că nu este adevărat. El nu mai apărea. El a plecat. Asta a făcut.

A trecut un an şi jumătate. Oare doar atât urma să ne ţină prietenia? Un an jumate?

Nu se poate! Se va întoarce!

Eram în starea de negare, fiind conştient de asta, dar nu puteam accepta că Max nu mai apărea. Era ceva ieşit din comun. Total ieşit din comun.

Nu puteam să cred că după atâta timp, prietenia noastră va avea un aşa sfârşit. Un final deschis, ca un mister. Un mister pe care ştiam că trebuia să-l rezolv. Dar necesita mult timp.

Îl visam în fiecare noapte. Şi fiecare vis era că se întorcea înapoi şi înapoi şi înapoi.

Nu ştiam ce să fac, unde să mă duc, unde să-l caut, pe cine să apelez. Voiam să merg la adăpost, voiam să cotrobăi tot oraşul şi luând de la capăt de nenumărate ori, sperând că îl voi zări pe Max.

Nici nu ştiam dacă să xeroxez o sută de afişe cu el. Aveam o singură poză cu el. Singura mea amintire cu Max. Am făcut poza chiar înainte cu trei zile să plec în Ungaria. Tocmai venisem de la şcoală şi l-am zărit aşteptându-mă în poartă. În poză zâmbeam, uitându-mă în zare şi ţinându-l, în acelaşi timp, pe Max, care mă îmbrăţişa, uitându-se şi el în zare.

M-aş fi bucurat dacă aş fi făcut mai multe poze cu el. Dar eram norocos că aveam măcar o singură poză.

Joanne era la curent cu dispariţia lui Max. De asemenea Lorena şi Julian şi toţi cei care l-au cunoscut.

Bunicului meu îi părea rău despre dispariţia lui, căci pe Max chiar îl plăcea, deşi era un maidanez vagabond, dar îl plăcea. Şi dacă bunicul îl plăcea, mă bucuram şi mai tare.

Dar a dispărut, iar eu eram şi mai disperat când îmi aminteam de el şi mă gândeam că nu-l voi mai vedea.

-Nu mai ştiu ce să fac, Joanne! am spus eu, îmbrăţişând-o. Am fost la adăpost de două ori şi nu e acolo.

-Încă, a adăugat ea. Cu siguranţă va apărea acolo dacă mai vizitezi acel adăpost din când în când.

Profitam de mângâierea caldă a mâinii, care se mişca în sus şi în jos.

-A dispărut Max! am auzit o voce de fată.

Mi-am deslipit faţa de pe umărul lui Joanne pentru că eram curios cine a exclamat. Era o fată cam de cincisprezece, brunetă, mai înaltă şi voluptoasă, purtând nişte haine lejere de luna februarie. Avea o faţă de fată rea, perfidă care obţinea tot ce voia ea. O fetiţă răsfăţată. Prea răsfăţată.

-Tu cine eşti? a întrebat Joanne suspicios.

Tipic ei.

-Nu contează asta acum. Ceea ce contează este că Max a dispărut, iar voi sunteţi în depresie.

Vocea ei era piţigăiată. Avea acea voce malefică, care te determina să te gândeşti cu cine vei avea de a face. Ochii ei erau încruntaţi, dar avea un zâmbet prefăcut.