Un prieten adevărat

Materiale suplimentare

În capitolele anterioare
Timpul trece fără Max. Se implinesc doi ani şi câteva luni de când Max a dispărut, însă Alex nu renunţă. În tot acest timp, el l-a căutat şi l-a căutat, însă nimic. Ella tocmai a ieşit de la şcoala de corecţie, aşadar amândoi vor merge pentru ultima oară la adăpost. Acolo, între Alex şi îngrijitorul câinilor se naşte un conflict aprins, însă Ella îl sfătuieşte că totul este în zadar şi nu mai are rost să-şi piardă energia certându-se.
În drum spre oraşul lui natal, pe bicicletă, Alex promite că-l va căuta în continuare, fie că e viu, fie că e mort, dar îl va găsi. Şi îşi ţine promisiunea.
_________________________

Când am intrat în curte, am simţit o pustietate teribilă. Nu mai era acelaşi aer jucăuş pe care Cora îl provoca.

Bunicul - exact cum mi-a promis - a dus-o la stână. Privind curtea pustie şi lipsită de bucurie şi de agitaţie, îl observam doar pe Rexi care se chinuia să mănânce un os.

Lacrimile începeau să curgă, în minte revenind amintirea Corei.

*

Bunicul mi-a spus că atunci când a deschis portiera maşinii, Cora a sărit direct pe pământ, alergând spre un ciobănaş de vreo doisprezece ani, crezând că sunt eu, fără să se uite înapoi.

N-am mai rezistat să-i aud povestea, aşa că am fugit în cameră şi mi-am îngropat capul în pernă, plângând.

6 noiembrie 2014 O zi specială

Venind de la şcoală, cărându-mi ghiozdanul cel greu ticsit de manuale şi caiete, de-abia aşteptam să ajung acasă să mănânc. Aveam o foame de lup.

Aflându-mă pe un pod, sub mine curgând râul Mureş, am zărit un căţeluş negru care era la malul râului.

Eu cu o femeie am înşfăcat-o şi am aşezat-o pe asfalt. Era puţin udă, tremura şi clar îi era foame. Noroc că aveam lapte la mine, primit de la şcoală.

-Sărăcuţul! a spus femeia.

Mi-am scos laptele şi l-am turnat într-un borcănel de pateu, găsit pe drum.

Înainte de a-i da voie să mânănce, m-am asigurat în legătură cu sexul. Era fetiţă.

Căţeluşa a început să bea laptele cu repeziciune, stropindu-şi mustăţile cele scurte şi frumoase.

Cine ar avea aşa suflet să abandoneze un căţel atât de adorabil, aruncându-l şi în apă?

-Nu-l duci la tine acasă? mi-a sugerat femeia.

A fost o idee genială, deşi mi-era frică de reacţia bunicilor de a o alunga. Dar am pus piciorul în prag şi m-am decis să o cresc şi să am grijă de ea.

-Da, o duc chiar acum! am spus.