Un prieten adevărat

Capitolul 21

În capitolele anterioare
Alex se aventurează cu Max în pădurea Mociar, unde cei doi se pierd. Disperat, Alex caută nişte muncitori de la Kastamonu pentru a întreba dacă l-au văzut pe Max, însă o apariţie montruoasă îl determină pe Alex să o ia la sănătoasa. Cu Nelu Coastă după el şi fără protecţia lui Max, Alex este doar o râmă pe post de cină a unui vultur. Coastă îl prinde de gât, acesta crezând că-i va lua duhul, dar un urs oarecare îl salvează miraculos pe Alex.
Înainte ca Coastă să îşi dea ultima suflare, îi spune lui Alex că nu niciodată nu va mărturisi unde este Ela, care a dispărut acum două luni. Timpul trece, iar vara se apropie deodată cu plecarea lui Alex din România. Acesta îşi petrece ultimele momente cu Joanne şi Lorena, după care merge acasă pentru a-şi pregăti bagajele.
Înainte ca Alex să părăsească Reghinul, Max a venit la timp să-şi ia rămas bun, unde o melancolie imensă rămâne în sufletul lui Alex.
_____________________

12 iunie 2013, Gara Târgu Mureş, 17:24

Ne aflam în gară pe peron aşteptând ca trenul nostru să vină, dar tocmai am realizat că trenul venea doar după o oră şi jumătate.

-Dar pe voi doi, Alin şi mami, ce v-au mâncat în fund să venim aşa de repede? am întrebat destul de deranjat, fiindcă în acele momente eu puteam să mai stau cu Joanne şi cu Lorena, sau mă puteam duce până la Promenada Mall, sau ne puteam opri la McDonald's, nu să stăm degeaba în gară şi să numărăm pietrele dintre şine, până ce specialul nostru tren va sosi.

Nu a răspns niciunul la întrebarea rostită de mine fiindcă nu au avut un motiv bun să ni-l mărturisească mie şi Innei.

-Mda... Aşa credeam şi eu! am mai rostit după care le-am întors spatele.

Dar mama s-a apropiat puţin de mine şi a îngăimat:

-Lasă, Alex, că mai bine este să aşteptâm decât să fugim după tren.

-Da. Am înţeles! i-am răspuns în timp ce mă întorceam către ea zărindu-i ochii cei sclipitori. Dar nu crezi că mai puteam sta vreo jumătate de oră acasă ca să petrec mai mult timp cu Max?

Dar, din nou, am lăsat-o fără răspuns.

-No! a făcut Alin. Noi plecăm.

-Aşa repede? Dar mai staţi! i-a îndemnat Inna pe Alin şi pe fiul ei Adrian.

Nu mă prea înţelegeam cu Adrian fiindcă aveam câteva motive: 1) aveam caractere diferite şi totodată puternice 2) ne certam din orice şi ne contraziceam din orice doar din orgoliu 3) eram încrezuţi amândoi şi cred că 4) ne bârfeam reciproc.

-Păi acum nu stăm două ore până ce vă vine trenul, a răspuns apropiindu-se de mama ca să o sărute pe obraz în sens de rămas bun. Drum bun, Adriana!

Apoi a venit la mine şi am dat mâna urându-mi şi mie rămas bun. Adrian nu a venit deloc la mine să îşi ia rămas bun, doar s-a dus la mami şi la maică-sa, dar ce mă durea pe mine capul că nu m-a salutat?

-Drum bun, prinţeso! Ai grijă de tine! Te iubesc!

Inna a reacţionat la fel şi dintr-o dată m-am trezit cu un sărut pasional în faţa ochilor mei.

Imediat ce au plecat, m-am decis să mă retrag undeva unde să fiu singur şi să meditez.

-Mă duc să cumpăr biletele! m-a anunţat mama. Hai cu mine, Inna!

-Bine! a răspuns ea.

-Ok, am răspuns, vezi că mă retrag puţin... vreau să mă plimb până ce plecăm.

-Bine, dar nu merge departe! m-a atenţionat, ca de obicei, mama.

-Am înţeles... da!

Prima data m-am plimbat pe lângă cele patru trenuri ce aşteptau ora de plecare. Pe linia 2 era un accelerat - un IR mai exact cu numărul 1948 - care mergea la Mangalia peste câteva minute. Pe linia 3 era o "Săgeată albastră" - un R mai exact cu numărul 4539 - în direcţia Războieni. Pe linia 4 era un tren internaţional tot IR care se îndrepta spre Budapesta. Vagoanele erau tipice unei călătorii atât de lungi. Şi pe linia 5 era un R care cine ştie spre ce sate se îndrepta.