Un prieten adevărat

Capitolul 11

În capitolele anterioare
Alex a fost capturat de un criminal în serie. Acesta s-a luptat cu psihopatul pentru viaţa lui şi al lui Max, însă a fost cuprins de mâinile rece fără articulaţii şi l-a tras în balcon pentru a-l arunca. Pentru că Alex s-a zvârcolit, Nelu şi-a pierdut echilibrul şi a căzut pe betonul tare.
La spital, acesta i-a promis lui Alex înainte să moară ca se va întoarce şi după o săptămână, fără niciun motiv, Clubul Copiilor a fost incendiat.
Alex, întorcându-se acasă, a primit o scrisoare anonimă. Cuvintele erau atât de înspăimântătoare încât acesta s-a decis să viziteze secţia de poliţie a oraşului împreună cu Joanne.
______________________

După duăzeci de minute am ajuns la Poliţia Municipiului Reghin. Era o cladire galbena, înaltă, deasupra aflându-se Pensiunea AN.KA. Erau multe maşini de poliţie parcate una după alta. Am lăsat-o pe Joanne să păşească prima, evident, eu fiind un gentleman. Era prima dată când am fost la o secţie de poliţie. La acel "ghişeu" se afla un domn, înalt, păr brunet cărlionţat, urechile nici mari, dar nici mici completau forma capului. Ne-am apropiat de el şi am început discuţia cu un salut:

-Bună ziua/seara! am spus amândoi.

Am început să ne ruşinăm puţintel fiindcă ea a spus "ziua", iar eu am spus "seara".

-Bună... seara! a spus acel domn. Cu ce vă pot ajuta copilaşi?

Copilaşi? Suntem în clasa a şasea, domnule! s-a răstit Vocea mea interioară. Mirare, că Vocea mea interioară nu şi-a mai făcut apariţia de mult timp. Sincer, mi-a fost dor de afurisita Voce interioară.

-După cum vi s-a informat astăzi că la Clubul Copiilor situată lângă Parcul Central a fost un mic incendiu din pricina unei sticluţe cu o substanţă toxică spartă..., mi-am luat răsuflarea, vreau să vă spun că, sigur, eu sunt o victimă.

Domnul şi-a ridicat sprâncenele lui groase şi negre amintindu-mi de poziţia mea de când am privit-o pe Joanne alintându-l pe Max.

-Cum adică eşti victima acelui incident? m-a întrebat aşezându-se cu coturile lui groase pe masă. Toţi de acolo eraţi victime.

-Vă înşelaţi! s-a implicat Joanne.

-Uitaţi, domnule! Când am ajuns acasă de la Club, mama mea cea dulce şi frumoasă pe care o iubesc din tot sufleţelul meu dulce şi curat care nu are nicio vină cu cele întâmplate, din nou mi-am tras răsuflarea, mi-a înmânat o scrisoare anonimă ce m-a îngrozit rău de tăt, şi... m-am gândit că este posibil ca eu să fiu victima principală.

-Du-te nu mai spune! nu m-a crezut afurisitul de domn.

Nu o să te creadă, nerodule! Las-o baltă! m-a tot bătut la cap Vocea cea nesuferită. S-a întors doar ca să mă sâcâie.

Domnul a continuat:

-Şi ce scria pe acea scrisoare? Ia să vedem, copilaş! a schiţat un zâmbet ironic.

Copilaş! Fir-a-i tu să fi de prost! şi-a pus măinile în cap Vocea interioară. M-am uitat către Joanne cu o privire nervoasă că tot mă făcea "copilaş" şi că nu mă credea.

-Nu-mi mai spuneţi "copilaş" că nu sunt! Sunt în clasa a şasea şi pot fi mult mai inteligent decât dumneavoastră, aşa că luaţi-o mai moale că nu vreau să mă cert cu un agent sau poliţist sau ce sunteţi! i-am spus de noroc cu ochii încruntaţi.

Joanne şi-a pus mâna stângă la gură ca să nu se vadă cum se amuza.

-Am un căine afară care mă apără de orice, cu care mă înţeleg şi este un căine special şi minunat şi care este mult mai frumos decât dumneavoastră.