Un prieten adevărat

Capitolul 28

În capitolele anterioare
Ela îşi ia rămas bun de la Alex. Acest fiind confuz, îi cere o lămurire, iar aceasta îi mărturiseşte că va pleca înapoi în România. Alex este şocat, cerându-i în continuare informaţii despre cum va a ajunge daca a minţit vama. Iar răspunsul ei fu: "Nu-ţi bate capul pentru mine, te rog! Mă descurc. Am cunoscut viaţa adevărată.".
Între timp, acasă la Margit, curtea are parte de un incendiu. Cele două femei, cărând litri de apă pentru a stinge apa, sunt speriate de moarte. Margit a avut o idee tâmpită de a arde iarba uscată. Alex ajunge acasă şi observă scrumul.
Pentru că e prea mult pentru el, decide să meargă în cimitirul ascuns în pădurice, unde este răpit de o umbră întunecată.
__________________

-Lasă-mă-n pace, căcat umblător cu ochi! mă fâţâiam ca să scap de mâna rece care m-a apucat.

Eram undeva la zece minute departe de Szedres doar dacă mergeam pe jos. Eram pe un câmp cu porumb unde câţiva copaci se prezentau şi ei. Pentru că m-a împins cu putere de spate, am căzut. M-am ridicat să ripostez, dar m-a împins din nou. M-am ridicat din nou, dar de data asta nu să ripostez, ci să-l scanez. Un băiat cam până în douăzeci şi cinci de ani, păr dezordonat şaten, ochii mari şi căprui care mă priveau malefic, buzele erau groase şi carnoase demne de sărutat exact cum mi-a spus Ela când mi-a povestit de Lucian, de la gât în jos era un pachet de muşchi. Era foarte înalt. Purta nişte pantaloni scurţi jerpeliţi, de parcă a provenit din Safari şi mai purta un tricou găurit, mulat, unde pectoralii şi abdomenul cu pătrăţele erau evidenţiate. Printr-o găurică a tricoului, sfârcul lui stâng era ieşit. În sinea mea am început să râd.

-De ce mă priveşti aşa? m-a întrebat cu un aer rece, desgustat.

-Pentru că ţi-a ieşit sfârcul stâng prin găurică! am exclamat în timp ce încercam să-mi stăpânesc amuzamentul.

Şi-a mutat privirea spre sfârcul lui, dar nu a comentat nimic.

-Nu-ţi dai seama cât de mult te urăsc! a exclamat el apoi.

Mă ştie? Ce?

-De ce? De unde mă cunoşti? Şi ce ţi-am făcut ca să mă urăşti?

-Ţie chiar îţi place să te pui cu toată lumea, aşa-i? s-a încruntat.

Doamne fereşte!

-Nu ai nimic pe conştiinţă? a întrebat apoi, înclinându-şi capul în partea dreaptă.

De ce aş avea ceva pe conştiinţă?

-Nu te frământă gândul că din cauza ta a murit tata? a continuat.

Doamne!

Mi-am acoperit gura şi nasul cu amândouă mâinile.

Nu are cum să fie Lucian. Lucian a murit. Nu, nu, nu! Ela!

-Lucian? am bâiguit speriat.

-Cum naiba să nu-ţi dai seama?

-Dar nu ai murit în accidentul de autobuz?

Şi-a mărit ochii şi şi-a pus mâinile în cap, ciufulindu-şi şi mai tare părul cel des şi şaten.

-Ce? a pufnit. De unde ai mai scos-o şi pe asta?

-Ela..., am îngăimat, ... ea... ea a spus că a primit un telefon de la spital sau de la poliţie că ai murit într-un accident de autobuz...

Mâinile din capul lui Lucian au coborât pe ceafa lui, după care şi-a ascuns gâtul.

-Ce e cu Ela? Ea ţi-a spus aşa ceva?