Umbre√ (Harry Potter Fan Fic)

Capitolul 1: Recunoașterea umbrei

 1. Recunoașterea umbrei

Lily își acceleră pasul atât de mult, încât, dacă mai continua mult în acel ritm nebunesc, corpul îi putea ceda în orice moment. Întunericul înecăcios o bulversa și o amețea, sângele pierdut și întărit de pe pelerina găurită o făceau să se simtă de parcă ar fi avut o piatră de moră legată de gâtul firav, răsuflarea îi era greoaie, pielea rece, plămânii îi erau presați de apăsarea grea a vaporilor de praf și moarte. Putea să simtă prezența LUI, celui care o chinuise de atâția ani, care o mânuise ca pe o marionetă și care se ținuse de ea ca un scaiet, distrugându-i viața. Era aproape. O simțea în toată ființa. Târâitul acelui șarpe încă îi mai răsuna în urechi ca un ecou al durerii și fricii sale. Era ca și cum ar fi fost chiar acolo, lângă ea, gata să o atace ca mai înainte.

Când simți că era la capătul puterilor și mușchii aveau să-i explodeze, Lily se opri și se sprijini de cel mai apropiat perete, ignorându-i suprafața colțuroasă ce îi provoca răni. Era conștientă că risca, dar era dispusă. Plămânii îi plesneau de la efortul depus. Oricum nu știa unde se afla, fiind prima dată când se afla în acel loc blestemat. Ochii ca de căprioară cercetau energic prin marea de negură care o înghițea, căutând orice urmă de pericol care s-ar fi putut întrezări din tuneluri. Mâna sa ținea peretele de piatră ca o ultimă ancoră spre realitate. Era buimăcită de evenimentele anterioare, dar făcu o încercare și ascultă cât putu de atentă. De asta putea depinde supraviețuirea ei. Urechile nu îi mai percepeau acel fâșâit oribil care îi însoțeau adesea în cele mai negre coșmaruri și asta o mai liniști. Își forță mușchii feței și făcu să răsară un zâmbet șters și obosit. Cu toate acestea, era un zâmbet.

Trebuie să-i anunț pe Albus, Hugo și James de ceea ce se întâmplă, așa cum mi-a spus Ro'. Dar cum ar trebui să fac asta? se întreba fata, gândind pentru prima dată limpede de la începerea acelei blestemate aventuri. Nici nu știu cum ar trebui să ies de aici. Oh, Rose, nu te-ai gândit la toate!

Se auzi un zgomot ce zgudui cu intensitatea ei întreg Bârlogul.  Lily se trezi brusc din reverie și din gândurile negre care îi acaparaseră conștientul. O siluetă venită parcă din iad răsări pur și simplu din podea, făcând-o pe Lily să scoată un scurt țipat de surprindere. O durere supraomenească îi zdruncină mintea și o făcu să se simtă și mai bolnavă. Vitalitatea pur și simplu se scurgea din ea, dându-i impresia că era pe moarte. Totuși nu-i venea să creadă că se afla la nici un pas distanță de cel care o hărțuise atâta amar de vreme, față în față cu Forța care îi furase liniștea și îi mâncase din copilăria atât de prețioasă. Ura și frica fură primele sentimente care o încercară aproape instantaneu. Ochii-i de ciocolată priviră spre chipul atacatorului, dar nu-și putu da seamă cine era. Gluga pe care o purta și întunericul nu o lăsau să-i distingă trăsăturile, deși nu era decât la un pas distanță. În fața sa parcă se căsca un hău adânc ce te putea mânca în orice clipă. Doar un nas și o pereche de buze se distingeau cu greu.

Ar fi vrut să cheme ajutoare, să țipe de teamă și disperare, dar își dădea seama că ar fi fost în van. Era singură. Nimeni care să o poată apăra sau ajuta. Imaginea lui Rose căzută la pământ, plină de răni și sânge îi reveni în minte ca un fulger. Văzu iar cu ochii minții acei ochi triști, lipsiți de strălucire ai verișoarei sale. Fără să vrea, ochii i se umplură de lacrimi. Oare asta avea să-i facă și ei? Să o otrăvească sau să o omoare cu vreo vrajă interzisă? Nu. Nu. Își alungă acel gând elegiac. Dacă ar fi vrut să omoare, ar fi făcut-o de mult. Și-ar fi dorit să se poată apăra, dar bagheta ei se afla undeva prin dormitor. Acolo unde ar fi trebuit să fie și ea. Nu scoase niciun sunet, nu făcu nicio mișcare, așteptând cuminte următoarea mișcare a hărțuitorului.

Fără avertizare, cel al cărui față nu i se întrezărea își trânti palma cu câțiva centimetrii mai la dreapta de locul în care capul lui Lily se sprijinea absent. Piatra începu să crape și să pocnească sub tensiunea loviturii. Ochii lui Lily se măriră și respirația i se întretăie brusc. Era hotărâtă să aștepte. Doar să aștepte. Oricât de mult ar fi durat.

Nici nu realiză când se trezi sărutată -spre surprindere ei- cu o delicatețe aproape frumoasă, înduioșătoare. Se lăsă moale, nu avea de gând să se zbată sau să smulgă din sărut. Ar fi înrăutățit lucrurile și nu avea energie să se lupte. I-ar fi plăcut totuși ca primul sărut să nu aibă loc în condițiile acelea care puteau fi numite oricum, doar romantice nu. Buzele moi și uscate ale Forței i se desprinseră cu greutate de ale ei și, pentru prima dată,  își deschise gură parcă pentru a pronunța cele dintâi cuvinte de când sosise. Dar tot ce i se putură desprinde de pe buze fuseseră o serie neîntreruptă de sâsâituri animalice care îți dădeau fiori pe șira spinării. Exact ca un șarpe. Ca șarpele care le atacaseră pe Lily și pe Rose în apropierea scărilor acelea blestemate mai exact. Dar ea nu auzise acel sssssss ritmic cu fluctuații și rezonanțe crescânde și coborande pe care le-ar fi auzit aproape oricine altcineva dacă ar fi fost de față. Spre oroarea sa, desluși cu totul altceva.

- Te iubesc! Te iubesc atât de mult! îi declară cu emoția jucându-i în glas.Te iubesc pentru simplele banalități pe care le faci, te iubesc pentru că bei apă, pentru felul în care te încalți, pentru felul în care porți diferite obiecte, te iubesc pentru liniștea dăruită clipelor alături de tine, te iubesc pentru că îmi zâmbești, pentru că mi-ai fost alături mereua.

Vocea îi era mult prea cunoscută victimei, auzind-o de sute de ori înainte. În capul ei, în coșamruri, la ore, în oglinzi când nu se aștepta... 

Micuța Potter făcu o încercare greoaie de a se desprinde din strânsoarea de fier a atacatorului, dar fără rost. Modul în care o ținea cu mâna dreaptă nu îi oferea o gamă prea largă de mișcări, țintuind-o acolo unde era. Era ca un șoarece prins în cușcă. Atunci se enervă cum nu se enervase nici pe Hugo când aflase că se împrietenise cu idioții de Iasmina și Quinto, sau pe James când uitase doi ani la rând de ziua ei de naștere. Era foarte speriată, dar furia fu mai puternică.

- Cine ești, urlă, smucindu-se cu sălbăticie, tu, cel care mi-ai bântuit visele? tu, cel care nu m-ai lăsat să dorm nopți și să am încredere în oameni? Lasă-mă în pace! Lasă-mă și pleacă în infernul tău sau de unde naibii ești. 

- Mă cunoști, o informă aceeași voce într-un dialect normal de data această, deși Lily nu dădu importantă acelui detaliu semnificativ. Chiar mai bine decât ți-ar plăcea să crezi.

Fata se cutremură. Oare chiar îl cunoștea? Era obosită, dar realiză pentru prima dată că EL avea o voce atât de cunoscută, o voce care îi aruncase pe spate fiori reci deoarece o cunoștea și o desemnase până atunci a unui prieten drag, celui mai bun prieten, celui care îi spusese secretele cele mai de preț, celui pe care îl prețuise că pe o comoară...Oare chiar el să fie sau se înșela?

Târâitul și sâsâitul unui șarpelui îi întrerupse gândurile de iluminare. Își mută privirea fulgerător de repede spre sursa zgomotului pentru a observa o ditamai creatura de 20 de metri înălțime târâindu-se molcom spre ei. Solzii aurii și argintii aduceau o fărâmă de lumină prin beznă, de parcă ar fi fost purtătorii unei scântei nemaivăzute, iar ochii roșii priveau răutăcios în jur, căutând poate o nouă pradă pe care să o poate sfâșia în dinții lungi și curbați. Atacatorul își întoarse capul rânjind, iar Luna putu vedea în sfârșit, cu ajutorul unei fărâme de lumină trecătoare, fața atacatorului. Se cutremură din nou din toată ființa.

Obrajii i se umeziră iute de la lacrimile grele care apărură mai repede decât se așteptase, gura i se întredeschise ușor, inima i se oprise în loc, iar ochii ciocolatii nu mai erau în stare decât să țintuiască cu ură locul în care zări fața LUI. Nu-i venea să creadă că ochii aceia reptilici, acea voce blestemată îi aparțineau LUI. Nu își mai dorea să trăiască. Moartea ar fi fost mult mai simplă decât sentimentele pe care le încerca odată cu aflarea unui secret atât de înfricoșător.