Umbre√ (Harry Potter Fan Fic)

Capitolul 6: Un nou prieten

Capitolul 6: Un nou prieten

Lily mergea alături de mama sa pe una din multitudinile de străzi lungi și puțin populate din Londra. Era o vreme destul de frumoasă, contrar anotimpului înecăcios, deși aerul înghețat domnea nestingherit, neluând în seamă soarele palid de pe cerul lipsit de culoare, specific lunii septembrie. Doamna Potter privea relaxată drumul drept și cenușiu al străzii pline de localuri călduroase, în care oamenii își încălzeau membrele amorțite de frigul care nu renunțase la apocaliptica domnie în defavoarea căldurii, cu magazinele încuiaților doldora de bunătăți care îți făceau vesele cu ochiul și care înmiresmau străzile pe care se mai vedeau câte un om pe ici, pe colo.

Dar cele două roșcate atât de asemănătoare ca aspect se îndreptară în pas vioi către vechiul parc. Era un loc tainic, liniștit, care te făcea întotdeauna să te simți mai bine și care te îndemnă întotdeauna să-ți lași grijile acasă. Deținea o aură de mister și magie pe care nu puteai să o ignori. Până și încuiații erau atrași ca un magnet, deși nu aveau habar de ce. Parcul ocupa câteva hectare de pământ într-o zonă liniștită a metropolei, înconjurată de un gard de doi metri înălțime. Purta numele simplu și emblematic de Crâng.

Câteva minute mai târziu, Ginny zâmbea binevoitoare la lumea care, la fel ca și ele, aleseseră liniștea feerică a parcului. Și Lily zâmbea ușor melancolică. Nu simțea acea prezența sufocantă. Părea că era cea mai liniștită zi pe care o avusese după multă vreme, deși presimțirea irațională că ceva important avea să se întâmple cât de curând nu îi dădea pace cu niciun chip. Era nerăbdătoare, cu toate că nu era decât o simplă plimbare printr-un loc unde mai fusese de mii de ori înainte. Nici nu putea măcar bănui de unde venea acel sentiment supărător.

Dar, până avea să afle despre ce era vorba, prefera să urmărească mișcarea valurilor concentrice ale lacului din mijlocul bătrânului parc. Dansul apei o hipnotiza, ținând-o prizonieră în unduirile sale antice. Gânduri necurate îi răsăriseră surprinzător de repede dintr-un ungher necercetat al minții. Moarte. Sinucidere. Întuneric. Monștrii. Blesteme. Devoratori. Dementori. Știa că în mod normal nu le-ar fi trecut prin filtrul conștientului, dar nimic nu o mai surprindea. Nimic nu mai avea sens.

Își scutură ferm capul pentru a-și alunga gândurile nedemne, fiind gata să aterizeze cu picioarele pe pământ.

După ce se asigură că nu era udă leoarcă de la ploile de ieri, Lily se așeză pe o bancă aflată în apropierea lacului. Era atâta liniște. Nimeni nu era capabil să destrame calmul. O tăcere nemuritoare, divină, păstrată în mod evident pentru acel loc cu stejari de o seamă cu timpul.

Un cântec enervant o făcu pe Lily să tresară nervos și să se strâmbe iritată. Își văzu mama scotocind haotic prin poșeta verde, cumpărată recent dintr-un magazin oarecare. Își scoase telefonul Nokia, din acela care avea forma și grosimea unei cărămizi (nu știa să folosească un al tip) și răspunse fără a se mai sinchisi să se uite la ecran.

― Alo? i se adresă persoanei de la celălalt capăt. Ăhă. Da. Bine. Am înțeles. Ok. Vin imediat!

Lily se posomorî. Asta nu suna deloc bine. Era obișnuită încă de mică să fie lăsată baltă de către părinții ei ocupați. Mai ales când discutau pe acel ton imperativ și hotărât la telefon. Și din păcate avu dreptate și în acel caz.

― Oh, scumpa mea, am fost chemată la lucru și...

Maică-sa își începuse discursul cu o figură spășită, cu dorința nesperată de a fi iertată și de această oară de mezină.