Au trecut 10 ore de cand tata a plecat,pentru totdeauna. Nu pot crede ca am putut avea increde in el, chiar si pentru cateva ore.
Baietii au plecat in urma cu cateva ore spre studio , pentru a inregistra o noua piesa.Tamara a stat inchisa in camera ei toata ziua iar de la mama ne-am luat cu totii ramas-bun.S-a intors in Londra, pentru un alt proiect. Sa fiu fericita ca o voi vedea din nou , peste un an.Imi va fi dor de ea.
Mai este o ora si baietii trebuie sa se intoarca.
Am lasat-o pe Tamara singura acasa iar eu am plecat in plimbare prin parc, acelasi in care am fost cu tata in urma cu cateva zile.
Acelasi peisaj splendid, imi starnea aceleasi sentimente,triste.
Odata ce paseam mai aproape de lac, ma gandeam la pasii care au atins acest astfalt , impreuna cu tata.
M-am asezat pe una din bancile, ce aveau priveliste spre lac.Libelulele isi luau zborul , altele aterizau pe lacul verzui. .Lacul reflecta norii albi , ca spuma laptelui , ce isi schimbau culoarea, odata cu soarele.Deodata , vantul puternic il puteam simti batand , prin parul meu , desprins.Mi-am luat ochii de pe minunatiile naturii si observ cu cateva banci mai in dreapta inca o persoana captivata de aceasta priveliste impresionanta. Era o fata blonda, cu parul inpletit ce tinea in mana un pahar maro,din plastic. Ochii ei , albastrii cristalini, erau blocati pe paharul maro , apoi pe jocul gingas al libelulelor.
Ma uit mai bine si sesizez ca imi parea foarte familiara. Deodata isi muta privirea spre mine. Surprinsa, imi facu cu mana , in timp ce schita un zambet prietenesc , pe fata.
Ii raspund la salut, nestiind inca cine era.Poate ma salutase din politete , in loc sa ma priveasca ciudat asa cum o facusem eu in urma cu cateva secunde.
Se ridica de pe banca si o puteam vedea ca se indrepta spre mine, grabita.
Se afisa in fata, inca nestiind cum sa reactionez.
- Buna! Vocea ei ragusita , ma facu sa tresar.
Imi parea cunoscuta vocea asta.
- Hei !
- Nu stii cine sunt ,nu ? ma intreba dupa care incepu sa rada , nervos
- Mnu… murmur in timp ce imi ascund privirea, stanjenita de situatie.
Isi scoase din buzunarul jecii sale maronii , o pereche de ochelari negrii , de vedere dupa care sii puse pe ochi.
-Acuma ma recunosti ? spuse in timp ce dadea amuzant de maini.
-Oh, Sabrina!
- Chiar asa de tare ma schimba ochelarii? Ranji dupa care lua loc langa mine, pe banca.
Ma uit ciudat la ea, surprinsa de noul ei comportament. Ea nu era asa. Ea e fata timida, care nu scoate nici o vorba in ore si nu are nici un prieten.
-Oh , scuze , am crezut ca pot sa stau…
- Nu , e in regula. Doar ca , nu sunt obisnuita cu tine asa . ii spun si ii zambesc cald.
Ma uit la ceasul meu albastru , de pe mana si vad ca cele doua ace negre , mici si subtiri ce indicau ora 18:45.
- Vrei sa mergem la o cafenea?Aici e prea frig.ii spun
- Desigur!
Am mers la o cafenea din apropiere. Tot drumul a fost plin de fraze banale, despre scoala.
Odata ce am intrat am simtit mirosul cafelei de la aparat si a tigarilor aprinse , de oameni ce isi savurau in liniste, cafeaua. Fiecare fata imi exprima cate o poveste trista, plina de obstacole ale vietii. Ma pot enumera si eu pe aici.Ne-am asezat la o masa din celalalt capat al incaperii , cu privesliste spre strazile orasului.
- Cum a fost la ziua ta ? ma intreba Sabrina in timp ce priveam atenta meniul.
- Mai tii minte ca a fost ziua mea ? o intreb si zambesc
- Da, desigur. Tin minte fiecare zi de nastere a priete…
Se oprii si ii disparu’ tot entuziasmul,gandindu-se mai bine la ce spuse.
-Stai putin . Eu nu am prieteni. Spuse asta in timp ce incerca sa zambeasca din nou.
-Sabrina, tu te-ai indepartat de noi. Chiar nu stiu motivul.Ma bucur ca ne-am reintalnit astazi.
-Mda, asa e… . spuse in timp ce isi dadu ochii peste cap.
-Si… ziua mea a fost frumoasa pana ce a aparut tata.
-Si , nu e bine? Ti-ai intalnit tatal, in sfarsit.
-Crede-ma , nu e.
I-am povestit pe scurt tot ce mi s-a intamplat in ultimele zile.Incepeam sa ne imprietenim ,ceea ce ma consola, la tot ce se intamplase astazi.
-Odata ce am inceput liceul,toata viata mi s-a schimbat.Aflasem ca parintii mei nu sunt cei reali . Sunt defapt parintii mei adoptivi.Odata ce am aflat, incepusem sa ii urasc.din ce in ce mai tare. Nu mai suportasem faptul ca am fost mintita , atata vreme.Ca prin minune , prin multe cercetari , dadusem de bunica mea. Din pacate, nu ajunsesem la timp pentru parintii mei reali.Ei au murit cu cateva luni in urma, intr-un accident de masina.Munca lor, se pierduse odata cu ei.Aflasem doar ca si ei m-au cautat ceva timp. Tot nu aflasem de ce ei m-au lasat in grija altora,dar nici nu mai voiam sa aflu. De atunci am ramas in grija bunicii.Locuim intr-o garsoniera, mai bine spus intr-o cocina, la marginea orasului. Ii vazusem pe parintii mei doar in poze , iar de cei adoptivi nu mai aflasem nimic. M-am inchis in mine odata cu toate astea. Nu mai suportam faptul ca am trait intr-o minciuna. Nu ca acum claritatea si-ar fi facut prezenta.Chiar daca , sunt saraca, da asa e, nu am vrut sa ma intorc la ei.Ii uram si ii urasc in continuare.
Eram surprinsa de tot ce i se intamplase ei in ultii 4 ani.
Dupa cateva minute de schimbat opinii,am comandat cu greu doua cafele , innebunind-o pe chelnerita cu alegerea noastra.
Aflasem totul una despre cealalta intr-un scurt timp. La un moment dat, ne oprii discutia telefonul meu care suna disperat timp de cateva secunde.Il scot din buzunar si vad ca era al noualea apel al lui Harry.
- Vanessa, unde esti? Am sunat disperat de atatea ori. Esti bine? Puteam simti disperarea lui Harry pe care o transmitea prin voce.
- Buna si tie… . Sunt la cafeneaua de langa parc. Sunt bine.
- Ma bucur ca esti bine.Credeam ca esti acasa cand ajungem.Mai ales ca nu au trecut 3 ore si…
- 3 ore?!
- Da.
- Vin imediat.
- Nu, nu ! Vin eu dupa tine. Nu vezi ce intuneric e afara?
- Intuneric?!
Privesc pentru a doua oara, geamul ce mai inainte imi arata privelistea luminata a strazii. Acuma se mai vedeau doar becurile ce luminau strada. Era foarte intuneric.
- Da, din nou. Vin imediat dupa tine.
- De accord.
Inchid telefonul si il asez incet pe masa.
- Esti bine? Ma intreba dupa care mai sorbea o gura de cafea.
- Da. Nu mi-am dat seama cat de repede a trecut timpul. Uite, eu trebuie sa plec.Vine Harry dupa mine. Vrei sa te conduc? O intreb in timp ce ma ridic de pe scaun si imi iau jeaca albastra de pe spatarul scaunul,
- Nu , sunt aproape.Chiar ma bucur pentru tine si Harry. La scoala aratai ca nu il suporti deloc, iar acum, nu va mai despartiti unul de altul. Spuse in timp ce ranji.
- Da, stiu . zambesc si eu.
Ma gandesc la tot ce spuse Sabrina.Din nou , toate s-au schimbat foarte repede intr-un timp foarte scurt.
Am iesit din cafenea, amuzandu-ne amandoua de mici peripetii pe care le-am avut in trecut.
Puteam vedea masina lui Harry, la cativa pasi de cafenea. Imi iau la revedere de la Sabrina si ma indrept spre masina.Deodata vad o silueta neagra coborand din masina. Era tocmai el .
CITEȘTI
Tocmai el (Harry Styles fan fiction)
Fanfiction“Ce pot face? Cum de mi s-au întâmplat mie toate acestea? De ce? De ce mie? De ce ei? De ce nu lui? Din nou, aceleași întepături în inimă, aceleași vise spulberate care nu se pot îndeplini, încă o pernă umplută de lacrimi, încă o durere. Singurătate...
