Ea...

Capitolul II

Am încercat să îmi revin. M-am rezemat cu spatele de bancă şi am început să-mi pipăi buzunarele în căutarea telefonului.

L-am ridicat lipindu-l de ureche. La scurt timp o voce subţire şi uşor piţigăiată mi-a răspuns.

-Pot să vin l-a tine? am întrebat.

-Diana? Eşti bine?

-Pot să vin?

-Desigur, unde esti?

-Vin. I-am spus, apoi i-am închis telefonul.

M-am ridicat cu greu de pe bancă. Picioarele încă-mi tremurau. Păşeam cu greu şi îmi simţeam trupul amorţit. Încă nu-mi revenisem din şoc... nu înţelegeam ce se întâmpla. Începeam să înebunesc.

Ce erau cu vedenile şi cu paranoia asta? Ce se întâmpla cu mine?

Niciodată nu crezusem în superstiţii, dar de când eram copil avusesem o teamă pentru necunoscut, inexplicabil.

Oare chiar trăiau printre noi suflete moarte capabile să introducă spaima şi teroarea în sufletul oamenilor? Dar asta mai este viaţă?

Poţi oare să mai trăieşti ştiind că în orice colţ, în orice umbră, în faţa sau în spatele tău se află o forţă, o fiinţă inexplicabilă ce te urmăreşte în mod permanent...

Nu asta nu se poate! Nu există aşa ceva. Trebuie să-mi alung gândurile astea din cap.

Era o zi prea frumoasă, era foarte cald şi însorit, cu toate că se anunţase ploaie...

Nu ştiam ce urma să fac... stăteam cu gândul amorţit. Ce era cu teama asta din mine? Era vară, numai ce terminasem clasa a 11 a şi în scurt timp trebuia să îmi caut un loc de muncă sau să mă întorc la ţară. Aveam nevoie de bani, bunica nu mai avea de unde să îmi dea, şi aşa îmi trimitea în fiecare lună două milioane din pensia ei mică... Mătuşămea Esmera îmi lăsase mie apartamentul, ea nu mai avea copii. Avusese un băiat care locuise aici, dar nu ştiu ce păţise, se îmbolnăvise parcă şi murise. Oricum asta se întâmplase de mult... Cu dările pot spune că mă descurcam... Nu mă uotam mai de loc la televizor. Apă consumam puţină iar căldură... da iarna era mai greu, căldură nu prea aveam. Opream adesea caloriferul, consuma mult, dar îmi era bine, mă acopeream cu o plapumă imensă grea de la bunica şi mă îmbrăcam mai gros.

Cu ce îmi este cel mai greu? Îmbrăcămintea şi încălţămintea... nu prea am bani să îmi cumpăr. Încerc să îmi aleg cu grijă hainele, că le voi purta mult timp...

Totuşi am primit multe pererechi de blugi, vreo 5, de la o prietenă de la şcoală. Erau purtate, erau ale ei , dar îi mulţumesc mult, nu ştiu ce m-aş fi făcut fără ea, îmi este o prietenă adevărată. Şi mi-a dat şi bluze, şi încălţăminte...

Dar cred că am deviat de la subiect... E normal să îmi fie atât de frică la 17 ani? Să-mi fie frică de nimic?

Şi chiar şi aşa cred că toate întâmplările astea se trag de la oboseală... În nici un film de groază fantomele nu apar ziua.

Of... trebuie să-mi alung gândurile astea din minte!

Mai aveam 3 străzi până la blocul lu Vali. Am păşit, din nou fără să mă uit, pe trecerea de pietoni. O maşină albă parcă un logan a oprit, clacsonând, la un milimertu de mine... În acel moment am simţit că mă sufoc. Respiraţia mi se oprise, iar urechile parcă îmi surziseră. Auzeam doar sunetul puternic al bătăilor inimii mele... Şi albul, tot acel alb, toată maşina se păta... parcă din cer curgeau şiroaie de lacrimi de sânge... iar în spatele tuturor, în spatele oamenilor, dintr-un colţ mă privea. Mă privea cu ochii ei îngheţaţi de sticlă, mă privea ea mă privea... era pretutindeni... Mă urmărea!

Am început să alerg. Nu mai priveam înapoi. Mi-era teamă... simţeam că e în spatele meu sinteam că mă priveşte... ştiam ca e acolo!

M-am oprit. Am deschis uşa blocului şi din-năuntru mi de raze de negură m-au înconjurat. Nu ştiu de ce dar soarele nu vruia să pătrundă prin uşa larg deschisă. Mi-a fost frică să intru şi în scara. Am sunat-o pe valentina să vină să mă ia. Aceasta a coborât într-un suflet la mine.

Am urcat...