Ea...

Capitolul XXV

M-am speriat. Stătea întinsă pe mormanul de haine. M-am apropiat de ea şi am început să o zgudui uşor, nu răspundea. M-am panicat şi am început să o zgudui mai puternic şi să strig la ea. Într-un final a deschis ochii leneşă. Cred că adormise sau leşinase.

Am vrut să o ajut să aflu de ce nu îi e bine, dar a reacţionat urât... Încep să cred că explicaţia corectă la ceea ce mi se întâmplă se desfăşoară pe planul bolii molipsite, am ajuns şi eu ca ea, un om nebun, dar la ea pare că se agravează tot mai mult...

S-a ridicat tremurândă de pe podea şi a păşit încet spre bucătărie. Privirea mea înceţoşată o privea bizar ca pe o halucinaţie.

Totul era real?

M-am ridicat grăbit urmându-o la bucătărie... îmi era foame, nu mai mâncasem nimic de ieri, iar ceasul arăta deja ora 2. Când trecuseră atâtea ore.

M-am apropiat de ea şi i-am spus tare, poate mult prea tare decât voiam:

-Mi-e foame!

A tresărit uşor trezită din proprile-i gânduri. Mă privea mirată, parcă, nu mă auzise. Am repetat, dar de data asta mult mai încet. S-a depărtat de mine ducându-se spre frigider. Am încetat să o mai privesc o clipă şi mi-am aruncat privirea spre fereastra deschisă. Ce vreme urâtă, ploua mult şi des, parcă nici nu ar fi vara...

O farfurie cu brânză fu aşezată pe masă, iar o omletă sfârâia deja în tigae...

Stăteam pierdut în gânduri privind stropii ce se spărgeau brutal de pervazul geamului... totuşi nu mureau, doar o parte din ei rămânea, restul continuau să lupte continund să cadă pe cimentul din faţa blocului... Vocea Dianei mă trezi din ameţeala gândurilor:

-Acum, că ne-am calmat, spune-mi ce s-a întâmplat azinoapte!

M-am încruntat uşor încercând să-mi amintesc... M-am aşezat pe scaun şi am bâlbâit încet câteva cuvinte neînţelese începând apoi să povestesc:

-După ce s-a trântit uşa de la baie a apărut ea... stătea acolo cu privirea ei macabră, m-am înfiorat reapărându-mi în minte imaginea îngrozitoare...

-Şi după? mă privi curioasă Diana.

-După a venit la mine...

-Şi ce s-a întâmplat?

-M-a sărutat... îşi mişca mâinile de gheaţă pe trupul meu şi simţeam cum cu fiecare atingere a ei îmi fura câte o părticică din suflet... M-am trezit târziu, captiv sub trupul ei mort... Am vrut să te ajut sau poate să mă ajuţi tu pe mine, am alergat la uşa blocată chinuindu-mă să o deschid...

-Nu te-ai chinuit mai deloc! mă întrerupse Diana.

-Lasă-mă să termin! Prezenţa fantomatică m-a cuprins trântindu-mă de uşă, am rămas himnotizat de pasiunea atingerilor ei până înspre dimineaţă, eram parcă înlemnit...

-Ştiu, la un moment dat uşa s-a deschis dar trupul tău o împingea ţinându-o închisă! De ce Edi? De ce îmi faci asta?

-Doamne, Diana, vorbeşti de parcă te-aş înşela... Ce naiba!

-Ascultă-mă! Nu sunt proastă! Ieri pe zi când ai plecat, nu ţi-ai luat nimic, însă sunt sigură că nu mai aveai de gând să te întorci! De ce ai venit? Din disperare! strigă Diana nelăsându-mă să răspund la întrebarea precedentă.

Era foarte nervoasă însă avea dreptate... mă întorsesem de teamă, de frică, nu puteam să îi duc acest blestem mamei mele...

Ce era cu mine?

-Când ţi-am spus să pleci, continuă Diana, de ce nu ai plecat?

-Pentru că te iubesc! Te iubesc Diana! încercai eu s-o dreg.

Se întoarse cu spatele la mine şi se apropie de aragaz. Avea tot dreptul să nu mă creadă...

Îmi aşeză cu scârbă farfuria aburindă în faţă. Nici nu mă privea... Sunt sigur că mă ură, mă ură din tot sufletul ei. Am început să mănânc lăsând orice gând deoparte, dar nu puteam. Ea era aici, simţeam asta, fantoma era peste tot. M-am ridicat de pe scaun şi M-am apropiat de Diana, ştiam că mă priveşte, am sărutat-o. Oare ce Vruiam să fac? Ce era în capul meu? Vruiam oare să ne omoare pe amândoi? Orice aş fi gândit în acel moment nu a mers, Diana m-a împins plecând în dormitor. M-am aşezat iar pe scaun şi am continuat să mănânc. Parcă trăiam degeaba, nu mai aveam nici un scop, nici o bucurie. Frică îmi rapise orice zâmbet şi orice plăcere de-a trăi. Poate eram nebun, dar acum puteam risca totul pentru că nu mai aveam nimic!