Ea...

Capitolul XXVI

Nu ştiam ce e cu mine, capul îmi bubuia de durere, iar el mă făcea să mă enervez şi mai rău. Ştiam că nu mă iubeşte, ştiam că doar mă folosise, dar încă nu eram pregătită să o recunosc. Nu vruiam, negam cu înverşunare orce gând.

Mă privea atât de absent şi ridică din umeri de fiecare dată când îl întrebam ceva legat de noaptea trecută. Îmi răspundea mereu la fel cu banalul Nu ştiu! Dar cum poţi să nu ştii? Nu era nici beat, nici drogat azinoapte, dar cu toate astea continua să mintă cu atâta uşurinţă, până m-am enervat. M-am ridicat lovind cu palma-n masă. Nu mai puteam. Am strigat la el spunându-i să-şi facă bagajul. Nu mai vruiam să îl văd nici măcar o secundă... nu mai puteam...

Am intrat în dormitor scoţând un maldăr de haine. Nu vruiam să plece, dar nu puteam nici să trăiesc în minciuna. Scoteam haină cu haină pipăind materialul şi respirând tot mai mult din parfumul lui...

Nu am mai putut rezistă. Emoţile m-au copleşit şi m-am prăbuşi pe mormanul de haine aruncate. Nu mă mai puteam ridică... Sufletul îmi ardea de durere, iar gâtul nu mai elibera nici un sunet. Aş fi vrut să ţip, să urlu, dar nu puteam, încercam zadarnic să îmi controlez buzele ce nu doreau să se oprească din tremurat. În sufletul meu urlam, urlam cu atâta forţă cu atâta durere, dar nimic din toate astea nu se vedeau, nimic nu ieşea la suprafaţă prin pâcla de suferinţă şi trădare.

I-am simţit trupul greu lăsându-se pentru o secundă pe mine, i-am simţit mâinile ce mă trăgeau silindu-mă să mă trezesc din freamăt.... mă zguduia tot mai tare parcă vrând să pătrundă dincolo de fiinţa mea, parcă dorind să mă trezească din moartea prematură ce mi-o instalase...

Ce vruia de la mine? Ce mai vruia? Deja îmi luase tot...

Am evadat cu greu din inerţie, picioarele alunecau aleatoriu pe covorul bătătorit creîndu-mi o stare de nesiguranţă. Sprijinită de perete am reuşit să ajung în bucătărie. Am căzut parcă sleită de orice putere pe scaunul de lemn. Începeam să alunec iar în gânduri... Dar nu trebuia! Trebuia să mă trezesc, să pierd orice urmă de tristeţe şi orice tip de regret. Trebuia să dispară tot, totul trebuia să dispară...

Am tresărit speriată când vocea lui a spart liniştea minţii mele, vocea lui crescând intr-un ecou mărit dincolo de realitate... Am recunoscut cu greu cuvintele ce în acel moment pentru mine nu mai aveau nici un sens, îmi cerea de mâncare. Nu ştiu cum sau de ce m-am ridicat, dar M-am trezit în faţă frigiderului în mână cu o farfurie cu brânză şi ouă. Le-am luat fără să vreau, parcă nu eram eu... O forţă incredibilă îmi controla trupul. Am încins uleiul şi am lăsat să cadă omletă ce a început să sfârâie în tigae. Incercam zadarnic să mă împotrivesc oricărui impuls, oricărui control extern al fiinţei mele. Nu puteam. Fiinţa mea era înlănţuită de vrejele irealităţii...

Am zărit târziu trupul lui zvelt ce se înălţa în faţă mea. Mâinile lui îmi inconjuraseră talia, iar buzele lui se apăsau tot mai mult peste ale mele. Am tresărit, m-am simţit dintr-o dată liberă, acum eram eu. L-am împins de pe mine privindu-l cu ură. Ce oare încerca să facă, ce vruia să repare? În acest moment noi nu ne mai puteam privi în alt fel, sau, cel puţin eu nu mai puteam, îl priveam că pe un monstru, că pe un tâlhar ce-mi furase nu numai sufletul cât şi orice speranţă sau încredere. Devenisem o epavă pe o mare de mâl uscat... Pentru mine el nu mai însemna nimic!

M-am depărtat de el plecând în dormitor. Oare era doar vina mea? Era vina mea că l-am lăsat să mă distrugă, mă distrusesem singură.

Nu ştiu de câte minute zăceam în inerţie sau de ce nu mă puteam gândi la nimic, zăceam pur şi simplu între realitate şi visare, pluteam între cele două lumi alunecând tot mai mult în halucinaţie... Totul se învârtea în mintea mea, goliciunea sufletului îmi dădea fiori, iar neputinţa de a mă concentra mă făcea să mă sufocă în lacrimi. O stare de nervozitate mă învăluia şi am simţit că turbez atunci când uşa de la baie s-a trântit din nou...

M-am ridicat, fugind spre uşă. M-am trezit într-o halucinaţie vie de-ndată ce am atins rotundul mânere îngheţat. Am deschis uşa şi am început să ţip.

-Ieşi odată afară! Spune-mi odată ce vrei! Diavol ce eşti! Nu mi-e frică de tine! Auzi? Nu mi-e frică! strigam cu toată puterea în încăperea goală. Strigam ştiind că nu are ce să îmi mai facă, ştiam că nu mai am ce pierde...

Eram încrezătoare, poate mult prea încrezătoare. De unde aveam atât curaj? Curaj ce a dispărut intr-o secundă...

Uşa dormitorului se trântit puternic, iar în spatele prezenţa ei utopică umplu camera cu o linişte mortuară. M-am întors temătoare către înfăţişarea himerică, pală ce plutea translucid în razele pierdute ale soarelui. Ploaia rasuna în liniştea încăperii.

-Ce vrei? am reuşit să şoptesc, netulburând zgomotul ploii.

Nu a răspuns. Mă privea cu ochii mari, goi, secaţi de viaţă. Una din mâinile ei pierite de viaţă se ridică uşor, apoi în mai puţin de o secundă, am simţit peretele rece furându-mi toată căldura trupului, iar mâna ei palidă fixată în jurul gâtului meu încerca anemic să-mi fure suflarea. Un fior de nebunie mi-a străbătut sufletul. Mintea s-a golit de orice teamă, iar pe chip mi-a apărut un zâmbet. Chipul mort s-a încruntat pierdut de realitate, parcă surprins de mine, de înfăţişarea mea. Mana rece, îngheţată a început să tremure slăbind treptat strânsoarea. Mi-am simţit dintr-o dată plămânii plini de aer şi am reuşit să arunc la întâmplare cuvinte ce-mi ieşeau parcă din suflet nu din minte:

- Omoară-mă zdreanţo! am strigat din toate puterile spărgând astfel orice sunet din cameră.

Strânsoarea a revenit, iar trupul meu s-a desprins de podea ridicându-se tot mai sus pe perete odată cu fiinţa ce-mi tăia suflarea. Am simţit o durere puternică la cap, dandu-mi mai târziu seama că am atins tavanul.

Trupul începea să-mi atârne greu spre podea, iar mâinile erau parcă lipsite de orice forţă. Încercam apatic să mă eliberez din strânsoare...

Când trupu-mi sfârşit de orice putere încerca să-mi elibereze sufletul schinjuit, strânsoarea s-a domolit, o altă cantitate de aer îmbibându-mi plămânii. Ochii au început să mi se mişte ridicându-se spre chipul funebru ce mă privea mai viu ca niciodată... Strânsoarea s-a mărit iar... Pe chipul ei a apărut un surâs frenetic, iar în timp ce-mi dădeam ultima suflare vocea ei neumană îmi invada mintea.

-Ai să mori când ai vrea să mori, ai să-ţi doreşti să mori, ai să te rogi să morii...

Ochii mi s-au închis iar trupul meu inert a căzut pe podea umplându-se brusc de viaţă. Am zăcut acolo ceva timp până ce mâinile puternice ale lui Edi m-au ridicat aşezându-mă în pat. Am zărit chipul lui nefiresc de strălucitor, apoi ochii mi s-au închis căzând în somn...