Ea...

Capitolul XXIX

Trupul mistuit de durere ardea parcă în flăcările iadului. Zeci de fiori fierbinţi îmi străbateau trupul, iar spatele îmi luase foc arzându-mă până în măduva oaselor.

O amintire a chipului mort m-a făcut să mă trezesc. Mă înfiora gândul că Ea se putea afla din nou în apropierea mea. Am început să mă mişc, să o îndepărtez. Vruiam să fug, să dispar, să mă ascund de moartea ce-mi dorea trupul.

Mâna caldă şi vocea blajină a Dianei m-au făcut să mă calmez. Eram în siguranţă, ea avea mereu grijă de mine, mă iubea mereu, mă iubea mai mult decât o iubisem vreodată. Îmi părea rău de ea... Avea o inimă pură, un suflet curat, nu merita... nu mă merita pe mine, nu merita un nimic ca mine. Dar... era fericită, era cu adevărat fericită. O vedeam în fiecare dimineaţă cum se lumina când îi zâmbeam, îmi zâmbea mereu, mă îmbrăţişa cu mult prea multă dragoste... Era perfectă. Sunt sigur că m-aş fi căsătorit, probabil, cu ea, dacă am fi trăit într-o lume normală, într-o realitate în care să nu existe forţe greu de explicat. Încă mai ţin cont de explicaţia bazată pe nebunie, poate, toate aceste lucruri se întâmplă în mintea mea... Aş fi putut afirma cu uşurinţă asta, dacă fiinţa ireală nu ar fi lăsat urme adânci în carnea fragedă... Of! Am fi putut fi fericiţi... Sau poate eu nu aş fi fost... Nu sunt niciodată fericit cu ceea ce am. Oameni pot fi fericiţi cu lucruri mărunte, cu gesturi mici, dar... eu nu... Nu sunt niciodată fericit, nu voi fi niciodată fericit cum e Diana... Mâinile ei îmi pansau cu grijă rănile. Părea aşa calmă, aşa linistită... Trecuse prin multe, se bucura, probabil, că a scăpat, se bucura că încă trăieşte, că încă mai trăiesc, că suntem încă împreună. Cum putea fi fericită, cum putea să găsească scuze atât de mărunte pentru a gusta din fericire. Era precum un dependent de dulciuri: mânca atunci când era trist, când era fericit, stresat...gusta mereu fericirea.

I-am privit ochii şi am început să strig la ea! Nici nu îmi mai amintesc ce îi ziceam... Îi ceream explicaţii, o învinovăţeam pe ea pentru tot ce se întâmplă, parcă nu eu fusesem cel care profitasem de ea, cel care ucisese şi ultimul strop de fericire din ea. Îmi vorbea fără să mă privească, vorbea moale, parcă şi acum îi aud vocea ce pătrundea încet dincolo de orice rău... Păcat! Atunci nu am auzit-o, eram mult prea pierdut în lumea seacă pe care o trăiam... Fiecare trăim în propia noastră realitate, însă avem nevoie de alţi oameni ca să ne facă să nu ne îndepărtăm de cea comună pentru toţi. A mea era complet opusă de a Dianei, iar a noastră era complet opusă de realitatea tuturor... Oare noi trăiam un vis? Ce o fi văzut biata fată la mine, de ce anume s-o fi îndrăgostit? Nu aveam nimic ce ar fi putut fi iubit, nici eu nu mă iubeam, nu puteam să o fac... Cum de ea putea? Mii de gânduri îmi trezesc aceste amintiri sumbre, dar ar fi trebuit să fi fost acolo ca să ştii despre ce vorbesc.

Ochii mari ai Dianei priveau podeaua... Oare ce făcuse acea fată? Cu ce gresise ea? De ce oare o pedepseam pentru greşelile mele?

Era ruptă de realitate, era parcă plecată dincolo de tot ce se desfăşura înaintea ei. I-am spus de mai multe ori să se îmbrace că plecăm, dar nu se clintea din loc. M-am îmbrăcat, apoi am băgat într-o plasă mai multe haine, tricouri, pantaloni, bluze, la nimereală de-ale mele şi de-ale Dianei. Presimţeam că vom fi plecaţi ceva timp, dar cu toate astea nu am luat nimic de mâncare. Răscolind prin hainele ei am dat peste un portofel, normal, crem. Nu l-am deschis, l-am băgat printre haine. Diana mă privea ciudat, era pierdută, mi-era teamă. M-am apropiat de ea şi am scuturat-o, nu se mişca, chipul ei părea speriat, pierdut. Şi-a dat drumul pe podea astupându-şi urechile. Parcă nu mai vruia să mă audă, plângea, lacrimile mici i se scurgea pe chipul obosit. Am încercat să o calmez, am îmbrăţişat-o, dar nimic, nu se trezea, nu se mişca, era pierdută undeva departe, era la graniţa pustie dintre vis şi realitate... Nu ştiam ce să fac, mă panicasem, îmi era teamă că o voi pierde, că voi rămâne singur într-o realitate ostilă ce urmărea să mă ucidă pas cu pas. Fiori reci îmi străbateau trupul, ştiam că e Ea, ştiam că îi face rău, dar eram complet inutil, eram blocat în realitatea mea, în lumea mea ostilă.