Ea...

CapitolulXIX

Dimineaţa mă lovi cu razele prea strălucitoare spulberându-mi somnul...

Nu aveam chef să mă ridic, îmi era mult prea lene. Continuam să moţăi liniştit în patul gol.

Totul era perfect, prea perfect, puteam sinţi mirosul cafelei fierbinţi pe care o pregătea Diana. A... şi pâinea, ce bine mirosea pâinea prăjită... Cu toate astea nu m-am obosit să mă ridic din pat, aţipisem iar.

Un fior mi-a străbătut corpul. O atingere ca de gheaţă mi-a atins spatele coborând lent pe linia coloanei. Nu mă puteam mişca. Am deschis ochii şi am văzut iar făptura albă, zveltă şi cu părul negru fugind spre baie şi trântind uşa în urma ei.

Am sărit ca ars din pat fugind disperat spre uşa de la cameră. Pentru o secundă am avut impresia că nu pot deschide uşa...

Am deschis-o intrând în sufragerie... Priveam anapoda prin cameră, parcă aş fi căutat ceva. În capt mi se învârteau mi de sunete şi râsete neclare. Nu mai vedeam nimic, aveam impresia că sunt privit din toate părţile.

Am auzit vocea Dianei şi am tresărit... Era chiar în faţa mea şi mă privea cu teamă, îi era frică de mine...

Am luat-o în braţe şoptindu-i încet că voi pleca. S-a supărat şi a început să ţipe la mine... Oare ea nu o văzuse? Nu ştia că este aici cu noi? Mă simţeam privit, chiar dacă nu o vedeam ştiam că era acolo, era peste tot.

Mi-am luat telefonul şi cheile, apoi am plecat. Nu mai puteam sta acolo...

După ce am coborât scările, m-am urcat în maşină şi am plecat... Unde? Nu ştiam nici măcar eu... Conduceam anproasta prin oraş.

După vreo 10 minute un dobitoc m-a clacsonat. Am privit din instinct în oglindă şi aproape am leşinat. Era pe bancheta din spate... era acolo, era cu mine, mă urmărea...

Am parcat anapoda maşina într-o parcare şi am coborât repede. Nici măcar nu am mai încuiat-o, vruiam să scap cât mai repede...

M-am dat jos în apropierea unei biserici. Am privit captivat de fericirea oamenilor... era o nuntă. Mireasa ieşea cu ginerele din biserică păşind încet pe trepte. Zeci de porumbei albi au fost eliberaţi de nuntaşi. Zburau aşa de lent şi arătau aşa de frumos, vruiau să simbolizeze puritatea, inocenţa miresei, păcat că mireasa era cam bătrână...

Dintr-o dată porumbeii albi ce pigmentau uşor cerul s-au transformat în pete roşiatice coborând apoi la sol, pe acoperişul şi împrejurul bisericii sub forma unor ciori. Priveam mirat toată şcena... O ultimă cioară coboară lent aşezându-se pe mâna miresei... Am îngheţat, frumuseţea şi delicateţea miresei, dar şi fericirea nuntaşilor dispăruseră. Acum se înălţau cadavre în aerul întunecat; mireasa fiind nimeni alta decât Ea, finţa albă cu chip de marmură şi păr de cărbune. Ridică fruntea lăsând părul ciufulit şi încurcat să îi curgă dincolo de umeri lăsând la iveală un chip de o albeaţă tulburătoare... Ochii erau cei mai morţi din întreaga ei fiinţă fără viaţă. Erau parcă blocaţi în orbitele-i uscate...

Am început să fug, să alerg, trebuia să mă întorc la Diana, trebuia să scap de acest blestem...