Ea...

Capitolul XXIV

Nu îmi venea să cred cât de rece mă privea... Stătusem o noapte întreagă închisă în baie, iar el nici nu mă privea.

Am plecat în bucătărie, trebuia să mă calmez. Nu-mi puteam da seama dacă ceea ce trăisem fusese vis sau realitate.

M-am aşezat la masă. Capul îmi pocnea de durere. Încercam să mă rup iar de realitatea aceasta nerelevantă.

Am simţit masa mişcându-se şi am deschis ochii ridicându-mi chipul de pe masă. Se aşezase lângă mine...

Am simţit că ceva nu este înregulă şi am început să îl cercetez. Am simţit că sufletul mi se umple de mânie când am văzut negritura aceea de pe gâtul lui. Nu i-o făcusem eu. Nu îl muşcam niciodată atât de tare încât să îi las semn. L-am întrebat ce e cu ea, dar nu mi-a răspuns... A dat nepăsător din umeri! Am simţit că explodez. M-am ridicat nervoasă lovind în masă. I-am spus să-şi facă bagajul şi să plece din casa mea. M-a privit mirat de parcă nu înţelesăse, însă nu a zis nimic. M-am dus în dormitor să-i fac singură bagajul.

În timp ce scoteam la nimereală hainele lui din dulap, a venit şi el în cameră. Nu spunea nimic, nu mă ruga să ne împăcăm, nu mă întreba nimic, pur şi simplu nu îi păsa... Am căzut pe mormanul făcut din hainele lui, plângeam... plângeam... Nu mă puteam oprii. Nu vruiam să plece, dar el nu mă iubea.

Ochii înceţoşaţi de lacrimi nu mai distingeau obiectele din cameră, îmi aruncam pe bâjbâite privirea prin camera ce părea goală... în scurt timp totul a devenit clar... Eram din nou singură, doar eu şi gândurile mele, doar eu. Trăiam cu atâta intensitate liniştea din jur... Gândurile line se scurgeau adunânduse. Acum puteam gândi... Chiar dacă în exterior plângeam, în interior totul era alb, era un câmp alb neatins încă de nici o influenţă negativă...

Stăteam în starea mea acută de inerţie... aş fi dat orice să nu mă mai trezesc, să rămân pe veci în mintea mea obosită ce se regenera treptat... Respiraţia mi s-a oprit brusc, am simţit o mână ce mă zmucea barbar. Am fost nevoită să deschid ochii. Vedeam tavanul... era aşa scârbos, era de un alb ciudar, cleios... părea mânjit de lapte. Am zărit un chip şi doi ochi ce mă priveau speriaţi.

-Eşti bine? l-am auzit pe Edi spunându-mi.

Cum putea să mă întrebe aşa ceva, păream eu a mă simţi bine?

M-am strâmbat la el şi i-am răspuns cu dezgust.

-Par eu că sunt bine?

M-am ridicat împingându-l uşor...

Am vrut să plec spre bucătărie, dar mâna lui m-a prins de braţ.

-Ce ai, Diana?

Am început să plâng iar.

-Ce s-a întâmplat azinoapte?

-Nu ştiu...

-Cum nu şti? Spre dimineaţă ţineai la uşa de la baie să nu pot intra... Ce-i cu tine? Ce ţi-a făcut?

-Diana... promit că totul v-a fi bine...

L-am privit în silă, ştiam că nu va fi... nimic nu va fi bine între noi vreodată. M-am îndepărtat în grabă încercând să mă calmez, nu vruiam şi mai mulţi nervi...