Ea...

Capitolul XXI

Am găsito plângând... de ce oare plângea? Am zărit-o şi pe Vali... Ea ce mai căuta... Totul era aşa confuz... cel puţin aşa era în mintea mea. I-am vorbit. Parcă nu mă auzea, stătea cu capul pe masă şi plângea. Aveam nevoie de răspunsuri, trebuia să ştiu ce se întâmplă... NU SUNT NEBUN! NU SUNT... nu trebuie să fiu...

Aş fi fugit cât m-ar fi ţinut picioarele, aş fi plecat departe, m-aş fi dus la mama... e bătrână, dar nu puteam! Nu puteam pleca... nu puteam fugi, nu mă puteam ascunde... era peste tot!

Mintea mea înceţoşată funcţiona din ce în ce mai prost. Treceam prea repede dintr-o stare la alta... nu-mi puteam controla emoţile. Strigam, apoi totul dispărea într-o linişte în mintea mea...

Am luat-o de mână şi am vrut să mă îndepărtez de orice privire curioasă, asta mi-ar mai fi trebuit, o etichetă de nebun...

Am mers fără să-mi dau seama... m-am trezit deschizând uşa dormitorului... Ce căutam acolo? Vruiam să mă întorc... era însă prea târziu Diana deja intrase în cameră. Am urmat-o resemnat încercând să îmi ascund agitaţia. Nu m-am aşezat, mi-era teamă. Mă aşteptam ca în orice moment chipul văruit să apară iar.

Respiram greu, iar agitaţia îmi tulbura emoţile. Diana mă privea plictisită cu o uşoară repulsie... Ce îi făcusem?

Am început să-i cer explicaţii. Îmi venea să plâng, nu puteam fi nebun, ea nu ştia despre ce-i vorbesc... dar ştia prea bine. Ipocrita! M-am liniştit când mi-a spus că toate cele întâmplate, aceasta era confirmarea ei că nu sunt nebun.

Mă simţeam de parcă nimic nu îmi mai putea face rău. Discursul ei emoţionant prin care îmi mărturisea dragostea eternă, m-a cam lăsat rece, dar tot odată m-a făcut să conştientizez că situaţia nu este atât de gravă. Cât de rău putea fi? Ea a stat singură în acea casă...

Trebuie să recunosc, totuşi, situaţia mă cam depăşa... Existau două explicaţi: iubita mea suferă de o buală rară ce se transmite cu uşurinţă şi am luat-o şi eu, ori... nu ştiu... chesia asta este adevărată...

Chiar nu ştiu ce să cred, trebuie doar să merg tot înainte!

Diana începuse să îmi povestească ceva interesant, fusese la ţară şi nu ştiu ce babă murise pe acolo... n-am prea înţeles; ne-a întrerupt Valentina şi am oprit conversaţia.

Într-un final, enervanta, Valentina, a plecat şi am ras doar eu şi Diana, doar noi doi în pustiul apartament.

M-am apropiat de Diana, care stătea în tocul uşii de la dormitor şi am sărutat-o puternic, am sărutat-o cu pasiune. Cu toate că stătusem în acelaşi apartament îmi fusese aşa dor de ea... toată nebunia asta ne făcuse să ne îndepărtăm. Sincer să fiu, vrusesem la un moment dat să plec, să uit de tot, mă lipseam de bani, de haine, de tot ce strânsesem lucrând în Timişoara... Asta oare înseamnă că nu o iubesc pe Diana...? Nu ştiu... Doar disperarea m-a făcut să mă întorc. Oare iubeam doar plăcerea de o avea prin preajmă? Mă puteam descotorosi atât de repede de ea, lăsându-o în situaţia asta jalnică şi înfricoşetoare?... Mi-e milă de mine, sunt doar un laş, un laş ce se preface că e puternic, un jalnic... un prefăcut scârbos.... Mereu am urât astfel de oamenii fără să ştiu ce poveste se ascunde în sufletul lor...

Dar sunt sigur că Diana merită mai mult... Da! Merită fiecare sărut, fiecare îmbrăţişare, merită totul!

Orice gând îmi dispăruse, limba mea flămândă o căuta disperată pe a ei, mâinile mele lacome îi strângeau trupul la un moment dat prinzându-i unul din sâni. A scos un geamăt de plăcere... Am luat-o în braţe şi am pus-o în pat. Zmulgeam nerăbdător hainele de pe ea... Am simţit pieptul ei fierbinte pe al meu şi un fior mi-a străbătut trupul îmbătat. Finţa mea se cutremura la fiecare atingere a ei, tot sufletul s-a umplut de euforie când mi-a muşcat parşiv lobul urechii, m-am cutremurat...