Ea...

Capitolul XXVII

Mâncăm fără poftă încercând să îmi alung gândurile negre. Nu eram un om chiar atât de rău, refuzam să cred că nu am nici un scop, nici un rost în viaţă, refuzam să cred... însă sufletul îmi spunea alceva...

Ridicam şi coborâm anemic furculiţa cu ultimele bucăţi de omletă când vocea Dianei a umplut încăperea. Mă simţeam vinovat, era vina mea că suferă, dar ea mă primise în casa ei, ea îmi dăduse toată încrederea, ea îmi oferise totul, iar eu îl acceptasem. Poate profitasem într-un fel sau altul de iubirea ei, dar cred că i-am oferit destule care să compenseze. De când mă mutasem la ea numai eu cumpăram de mâncare şi plătisem şi din dări, într-un timp începusem să mă întreb unde sunt banii ei sau ce face cu ei, dar nu prea m-a interesat, cât timp încă mai primeam bani pe nişte afaceri mediocre pe care le detineam la firma unui prieten nu aveam nevoie de nimic, poate primeam prea mult ţinând cont că eu dădeam pe acolo cel mult de 3 ori pe lună. Totuşi, într-o zi, într-o dimineaţă când mă trezisem mai devreme mi-am aruncat ochii prin lucrurile ei, fără să umblu, eram doar curios, însă nu am zărit nicăieri bani sau vreun portofel. Nu am vorbit niciodată pe tema asta cu ea, mie unul îmi era deajuns că stăteam cu ea, ne distrăm, iesam în club şi toate cele, desigur fantoma o primisem drept bonus.

Un al doilea strigat m-a făcut să mă îndepărtez de masă. Nu am apucat să fac mai mult de 5 paşi că uşa dormitorului s-a trântit puternic. Era ciudat, uşa aia era mult prea grea să se fi trântit atât de tare, balamalele ruginite îţi permiteau cu greu să o închizi, iar broasca veche era destul de greu de închis. Numai o forţă incredibilă, numai o putere supraumană putea face asta, numai Ea o putea face. M-am repezit la uşă împingând cu putere şi apăsând manerul blocat. Nu aveam nici o putere, eram întradevăr inutil ca persoană fizică, însă în acest moment mă simţeam mai mult un obiect uşor de manevrat de cele două fiinţe opuse. Gândurile începuseră să-mi zboare departe imaginându-mi înăuntru o luptă pentru mine... Înăuntru era defapt o tăcere sticloasă ce invada încetul cu încetul tot apartamentul. Zgomotul continuu al ploii cădea plin de viaţă în apartamentul mort. M-am aşezat pe podea, lângă perete încercând să văd dincolo de uşa ferecată. Ascultăm cu atenţie vocile pale şi gemetele pierite ale celor două. Nici una dintre ele nu depăşea intensitatea ploii.

După câteva minute vocea Dianei tăioasă s-a degajat puternic cuprinzându-mă mii de fiori. Îi cerea fantomei să o omoare... Nu puteam permite aşa ceva. Am început să mă agitat să lovesc cu putere lemnul tare al uşii.

-Diana! Diana! Strigam eu cu putere, însă vocea îmi pierise rapid sunetul ploii acoperindu-mă complet. Am căzut, parcă sleit de puteri pe podea, întins lângă perete. Stropii păreau imenşi parcă explodând la contactul cu pământul. Am realizat târziu că toate acele sunete erau doar în mintea mea, erau doar pentru a mă face să mă opresc, să mă simt inutil, neputincios. Parcă eram surd, mă trăgeam pe drumul intermediar dintre realitate şi vis. Nu mă puteam controla, dar simţeam, simţeam orice mişcare, orice vibraţie sau turbulenţă. O lovitură puternică, m-a făcut să mă ridic. Un obiect greu, mobilă, ceva căzuse. M-am ridicat alungând cu greu din minte demonii ce îmi urlau în ritm de ploaie. Am deschis cu uşurinţă uşa deschilibrându-mă uşor. Sprijinit de mânerul de metal, mi-am aruncat ochii în încăperea întunecoasă. Trupul inert, moleşit, stătea întins fără putere lângă peretele rece. Am ridicat-o încet, auzindu-o gemând de durere, punându-o, apoi, în patul moale. Am acoperit-o cu un cearşaf fin privindu-o cum adoarme. Chipul ei lipsit de expresie şi trupul amorţit mă făceau să cred că era departe, dincolo de viaţă, dincolo de realitatea ficţionară pe care o trăiam în acest palat al groazei. Zgomotul ploii umpluse iar camera de pustietate, negura cobora tot mai mult trimiţându-ne într-un amurg întunecat. Cu toate că întunericul acaparase apartamentul refuzam să aprind lumina. Probabil îmi era teamă, îmi era teamă că ele se vor stinge rând pe rând trimiţându-mă în beznă. Am început să merg, să trec dintr-o cameră în altă, mi-am prăjit nişte carne, am mâncat puţin lăsând restul în farfurie. Aş fi vrut ca Diana să se trezească, să mănânce, să simt prezenţa ei, să ştiu că nu sunt singur, însă ea părea inconştientă, chipul ei se încrunta uneori şi pe frunte îi apăruseră stropi fini de transpiraţie. Nu era bine, nu putea fi bine, părea cu adevărat ruptă de realitate...

Am luat-o în braţe, am sărutat-o pe frunte şi pe obraz sperând că îi va fi mai bine şi i-a fost, dar tot nu se trezea...

Stăteam în pat ascultând ploaia ce se înteţise şi mai rău. Fascicule albe de lumină invadau cerul, iar tunete puternice mă făceau să tresar. Nu îmi era teamă, dar în liniştea aceea orice sunet era o tulburenţă puternică.

Stăteam privind în gol tavanul. Trecuseră minute bune de când eu încercasem ultima oară să adorm, însă totul părea imposibil. Negura acaparase totul în jur, iar ploaia refuza să se oprească. Am închis ochii încercând să pătrund şi eu în minunata lume a somnului, totul ar fi fost perfect dacă aş fi reuşit într-un final să adorm.

O pocnitură, undeva în sufragerie mă făcu să tresar. Deschisăi ochii însă nu mă ridicai din pat. Ştiam ce urma să se întâmple, ştiam că era rândul meu să plătesc pentru greşeli, era rândul meu să sufăr sau să îngheţ de spaimă. Uşa de la baie se trânti, iar un chicotit blajin şi o umbră strălucitoare tulbură atmosfera de gheaţă. Era Ea... Tresarii când fantazma plină de viaţă se ridică deasupra podelei negre şi îşi pironi privirea moartă în a mea. Era aşa rece, aşa înghetată... tot sufletul meu se înfiorată, iar fiecare inspiraţie părea insuficientă. Simţeam că mă înec, că mă sufoc cu propria-mi teamă.

Un alt obiect se trânti de pe o noptieră. Căutai temător sub cearşaf palma caldă a Dianei şi o strânsăi tare. Speram să se trezească, speram să îmi fie alături. Nu apucai să îi spun ceva că o forţă incredibilă mă trasă de picior trântindu-mă de podeaua rece. Am încercat să fug să mă târăsc înspre perete, dar mâna ei rece îmi prinsă piciorul trăgându-mă înapoi. Unghile ei parcă de sticlă îmi sfâşiară maieul, apoi pielea. O durere cumplită, urmată de un fior rece îmi străbătutră trupul. Tot spatele îmi ardea sub toropeala sângelui încins ce se împrăştia peste tot. Am început să tremur incontrolabil. Simţeam braţele reci şi subţiri, dar pline de putere pe trupul meu robust. Cu câtă uşurinţă mă ridica, cu câtă uşurinţă mă învârtea ca pe o jucărie de pluşi. M-a întors pe spate, iar usturimea rănilor m-a făcut să gem. Am deschis ochii privind doar pentru o secundă chipul mort şi plin de ură ce se năpusti rapid asupra mea. Am închis ochii şi m-am lăsat, purtat de durere, pe un drum al negurii, pe un drum pustiu lipsit de orice emoţie. Nu mai simţeam nimic. Frică, durere, tristeţe, bucurie... toate astea nu erau decât o mare de ceaţă întunecată.