Ea...

Capitolul XXII

După plecarea Valentinei se lăsase în casă o linişte apăsătoare... Priveam în gol din tocul uşii. Nu mă puteam gândii la nimic. L-am văzut pe Edi apropindu-se de mine... Am simţit mâinile lui mişcându-se lasciv pe trupul meu ce tremura de plăcere. Buzele lui lacome se lipeau de ale mele, iar dinţii lui trăgeau posesiv de buza mea de jos. Am gemut când sânul meu a tresărit sub atingerea lui. M-a ridicat ducându-mă în braţe până la pat. Atingerile lui şi săruturile intense mă făceau să plutesc... Trupul lui ferm s-a aşezat deasupra mea mişcându-se rapid. Plăcerea curgea în râuri prelungi de gemete înfndate de săruturi dure. Amândoi ne îmbătaserăm de la parfumul dulceag al dragostei. Tot sufletul nostru era dominat de plăcerea puternică emanată de fiecare mişcare...

Am căzut epuizaţi e patul moale. Amândoi respiram sacadat încercând să introducem cât mai mult oxigen în plămânii flămânzi.

M-am ridicat alene intrând în baie, aveam nevoie la toaletă. Nu ştiu de ce, dar m-a urmat. A ieşit la scurt timp fără să spună ceva şi fără a închide uşa. L-am văzut aşezându-se pe marginea patului şi am tresărit îngrozită când uşa s-a trântit închizându-se.

M-am ridicat îngrozită fugind speriată spre uşă. Băteam fără speranţă în uşa blocată. Lumina s-a stins şi am urlat de spaimă. Băteam plângând în uşă. Credeam că v-a veni după mine, dar nu... nu eram eu cea vizată.

Când mi-am dat seama de asta m-am oprit din bătut. Nu auzeam nimic... stăteam mai bine de jumătate de oră într-o beznă şi-o linişte de-a dreptul macabră.

După ceva timp am auzit gemetr, gemete de plăcere. M-am înfiorat... Ce se întâmpla? Edi era cel care gemea... Am început să bat iar în uşă, aş fi vrut să văd ce se întâmplă... mă simţeam într-un fel trădată... Simţeam că pierd cea mai importantă finţă, simţeam că îl pierd pe el. Lacrimile mi se scurgeau pe obrajii mânjiţi de teamă şi dezamăgire... m-am oprit iar... Încercam să ascult gemetele care păreau tot mai puternice... Am început să înjur şi să bat din nou în uşă. Paşi grăbiţi veneau spre mine. Edi încerca să deschidă uşaţit cum sufletul mi se umple de fericire, însă acea fericire a durat mult prea puţin. El s-a oprit, iar gemete scurte au început să se audă iar. Am început să plâng şi m-am aşezat rezemată de uşă fără nici o speranţă...

Mă pierdusem în tot felul de gânduri... Visele îmi înceţoşau privirea, iar orice sunet părăsise camera. Mă închisesem în mine...

Stăteam într-o stare de inerţie sufletească, creasem un glog în jurul meu, nu mai vruiam să percep nimic din jurul meu. Căzusem, căzusem în negura abisului, în negura minţii mele, în infinitul de neant... Stăteam ascunsă în negura camerei şi în negura ochilor mei închişi.

Am tresărit... uşa se crăpase. M-am ridicat în picioare şi am început să împing uşa care nu mai era blocată. Am constatat cu stupoare că un trup puternic o bloca... era Edi. Auzeam în liniştea nopţii ce se scurgea uşor în dimineaţă, respiraţia lui sacadată şi scârţâitul uşor creat de trupul lui ce se foia non stop lipit de uşa băii... Am încercat să îl împing timp de cel puţin 10 minute, refuza să se dezlipească de uşă...

Un geamăt scurt i-a părăsit gâtul... am aşteptat timp de câteva secunde încercând să-mi dau seama ce mai exact se întâmplă. Nu auzeam nimic, am împins uşa deschizându-o.

L-am privit pe Edi, părea afectat... Privea în gol spre geam... Îl priveam cu ură. M-am apropiat de dulap şi mi-am scos câteva haine... trebuia să iau ceva pe mine. Edi încă era tulburat... privea aiurea prin cameră, se aşezase pe marginea patului...