Ea...

Capitolul XXVIII

M-am trezit învăluită de teamă. Mi de sunete bizare îmi bântuiau somnul. Am realizat târziu că nu era un vis. Trupul lipsit de puteri zăcea între perini ascultând înlemnit gemetele de groază ale lui Edi. Priveam inlemnită demonul plin de sânge ce ucidea fără milă trupul mistuit de durere. Am încercat să mă ridic, îmi era imposibil... Trupul nu îmi răspundea la comenzi, sufletul îmi era îngheţat, iar teama mă făcuse să tremur zgomotos. Frica mă mistuia făcându-mă să pierd şi ultima fărâmă de luciditate.

Chipul alb, vânat, îngheţat mă săgeta cu ochii morţi. Privirea pierdută se oprise în ochii mei. Mă tulbura, mă făcea să tremur să-mi fie frică, îmi îngheţase trupul şi mintea. S-a ridicat cu mâinile pline sânge. Palmele albe, reci, pătate de sânge proaspăt tremurau subtil în strălucirea pală a nopţii. S-a apropiat de mine. Am închis ochii, îmi era teamă, frică, vrui să mă pierd iară printre coşmarurile din care mă trezisem. Vruiam să dispar, să mă ascund în mintea-mi obosită, în negura senină care părea un paradis în acea clipă. Mâinile rece m-au ridicat într-un clişeu, fiind lipită din nou de peretele rece. Mirosul groaznic de sânge îmi invada nările, iar senzatia de umezeală lipiciasă din jurul gâtului mă scârbea, tot trupul mi se unduia încercând să slăbească strânsoarea, dar ochii nu îndrăzneau să se deschidă. Mâna ei rece îmi zdrenţuia tricoul larg ce cădea bucăţi pe podea, iar degetele se înfigeau ca nişte ace în carnea fragedă. Am gemut de durere deschizând ochii cu teamă. Chipul înfiorător strălucea în faţa mea. Buzele vinete s-au arcuite într-un zâmbet vulgar năpustindu-se, apoi, asupra mea muşcând cu poftă din carnea fragedă a umărului. Dinţii ei ascuţiţi au pătruns în carnea mea moale, precum nişte cuţite. Am ţipăt de durere şi am deschis, iar, ochii ce se închiseseră între timp. Chipul alb era acum mânjit de sânge ce se împrăştiase în jurul gurii. Limba albă lingea cu poftă sângele de pe dinţii pali. O ameţeală m-a cuprins şi m-am trântit de podeaua dură. Sângele parcă mă ardea scurgându-se pe pielea îngheţată. Am căzut iar pradă vidului ce m-a înghiţit.

Un negru infinit se întinsese în faţa ochilor închişi. Doar sunetul ploii mă făcea să conştientizez că încă trăiesc. Încercăm cu greu să îmi ridic mâna amorţită atingând rana de la umăr. M-am ridicat încet încercând să şterg sângele încă proaspăt cu o bucată de material sfâşiat. Trebuia să curăţ rana ce părea destul de adâncă. M-am sprijinit de pat ridicându-mă încet în picioare. Aveam o stare uşoară de slăbiciune.

Un ţipăt de spaimă mi-a scăpat, când trupul aparent fără viaţă, plin de sânge şi înlemnit a lui Edi se întindea clar la picioarele mele. M-am aplecat asupra lui încercând să-l trezesc. Inima îi bătea slab, dar trupul părea să îi fi încremenit. Era rece, iar sângele se adunase chiaguri întărindu-se pe spatele plin de răni. Am alergat spre bucătărie luând în grabă singurul dezinfectant pe care îl aveam. Am vărsat încet un sfert din sticlă jumătate întinzând iodura puternică. Muşchii au început să i se încordeze, se mişca gemând de durere. Încercam să îl liniştesc fără succes. S-a ridicat în picioare privindu-mă mirat. M-am îmbrăţişat ţinîndu-mă strâns la pieptul lui. Inima îi bătea tare, iar respiraţia caldă se răsfrângea asupra rănii sângerânde. Un geamăt scurt mi-a scăpat când mâna s-a a atins, fără să vrea, muşcătura bizară. M-a privit intens observând, apoi sângele ce începuse să curgă iar.

-Şi pe tine te-a rănit? m-a întrebat plin de regret.

-Da... s-a auzit vocea mea joasă ce se armoniza profund cu stropii mari ce se zdrobeau de pământ.

-Trebuie să plecăm! Nu mai putem sta aici! a început să ţipe străpungând şi ultimul strop de linişte.

-Unde să mergem? l-am privit mirată de nervozitatea lui. Îl apucase disperarea, chipul i se întunecase, iar frica ce îl măcinase atâta timp în interior, ajunsăse să se reverse înafara trupului palid.