Ea...

Capitolul XVI

După ce am spălat farfuriile am plecat să ne plimbăm prin parc. Chiar aveam nevoie de asta, trebuia să mă relaxez puţin... Mintea mea bolnavă trebuia să se cureţe, trebuia să uite, să alunge orice gând, orice teamă...

Ne-am plimbat mult... într-o linişte deplină, pe amândoi ne măcina ceva, nu eram sigură dar cred că şi lui îi era teamă... dar oare de ce îi era frică?

Ne-am întors târziu, se înşelase de ceva timp. La un moment dat primisem cerul ce prinsese o culoare roşcată transformându-se încet în mov, apoi în negru...

Iubeam să privesc cerul, să admir diferitele nuanţe de albastru şi să plâng privind stelele... Când le priveam mă simţeam mai singură că niciodată, simţeam că mă domină iar acel sentiment de pustiu, de părăsit, abandonare... sentiment ce anii în şir nu-mi dăduse pace...

De când mă întorsesem de la bunica de la ţară sentimentul dispăruse, îi luase locul frică, spaima, teamă de întuneric, necunoscut. Nici stelele nu mai aprindeau cerul, cel puţin în fereasra mea...

Oare era un semn? Trebuia să înţelege ceva din natură, din forţele ce mă înconjurau? Din lucrurile ce apărea şi dispăreau? Şi din uşa... afurisit aia de uşă ce se închidea singură... Oh la naibă! Nu eram sigură...

Totuşi mă bucur că Edi era cu mine... Dacă eram nebună, era o chestiune de timp până să aflu adevărul, urma să mă despart de Edi, să mă mut la ţară cu bunica, să termin liceul şi să duc o viaţă liniştită înconjurată de câteva animale şi o grădină frumoasă.

Dar nu se poate, nu pot fi nebună! Am prea multe vise, prea multe planuri... nu pot fi nebună, nu pot să cred aşa ceva... e imposibil...

Totuşi cred că şi Edi a observat unele lucruri... Da! Cheile, m-a întrebat de chei, nu văzuse cheile pe masă... Stai aşa... curăţate masă iar cheile nu erau... dar nici Edi nu le mutase....

Pe cine încerc să păcălesc...? Sunt nebună şi am să mor singură înconjurată de mâţe şi găini...