Ea...

Capitolul XX

Stăteam degeaba privind în gol în timp ce Vali se chinuia să găsească o explicaţie, când uşa de la intrare se deschise brusc şi în interiorul apartamentului păşii Edi. Se pare că alergase, părea obosit.

Ochii mi s-au umplut iar de lacrimi; venea să-şi ia lucrurile.

Valentina a fost la fel de uimită ca şi mine, poate chiar mai uimită văzându-l că şi aleargă.

-Ce-i cu tine aici? s-a răstit Valentina la el.

Edi nu i-a răspuns, a trecut chiar pe lângă ea şi s-a aşezat pe scaun la masă. Nu-mi venea să cred că acum 2 zile ne iubisem pe acea masă... Mâinile lui ce mă mângâiau haotic şi şoaptele lui... îmi promitea odată că vom fi mereu împreună. Unele lucruri n-au nevoie de cuvinte, iar atunci când nu sunt fapte cuvintele sunt de prisos.

L-am văzut că se pune în faţa mea şi puteam să jur că mă priveşte... S-a aplecat peste masă prinzându-mi mâinile. Eu stătem cu capul pe mâini şi cu abdomenul lipit de masă.

-De ce plângi? m-a întrebat de parcă nu ar fi ştiut.

Ce rost ar fi avut să îi răspund... Nici nu vruiam să îl aud vorbind.

S-a ridicat lovind masa uşor şi m-a luat de mână trăgându-mă după el.

-Vino!

-Nu! Lasă-mă! Nu vreau să merg niciunde!

-Diana... vreau să vorbim. Vino, nu te mai prosti atât! s-a răstit la mine.

Părea că este ceva cu adevărat important. M-am ridicat de pe scaun, mi-am şters lacrimile şi am păşit uşor lăsându-mă trasă de el în camera alăturată.

Valentina era acum şi mai mirată, nu înţelegea ce se întâmplă, ne privea precum un copil curios ce aştepta răspunsuri pe care să le înţeleagă.

Edi a deschis uşa dormitorului, iar eu am înaintat confuză. Era neliniştit...

-Diana... trebuie să-mi spui adevărul... Ce se întâmplă aici?

-Adevăr? Ce adevăr Edi? l-am întrebat aşezându-mă pe marginea patului...

-Diana... Nu sunt nebun...

-Edi... l-am privit speriată. Părea disperat. Chipul îi era obosit, avea cearcăne şi părea tot transpirat.

-Diana ce se întâmplă aici?s-a răstit la mine.

-Nimic, ce să se întâmple am strigat şi eu...

-Cum nimic, Diana? a coborât el vocea. Ce e cu uşa asta, blestemata asta de uşă care se trânteşte singură zi şi noapte... mă disperă!

Îl priveam îngheţată, nu ştiam ce să îi spun, îmi vorbea cu atâta frustrare, cu atâta disperare, cuvintele lui păreau râuri de urlete şi spaimă. Am tresărit când m-a luat de mână, mă privea fix... parcă mă trezise din visare... probabil multe din cuvintele lui nici nu le auzisem. I-am văzut buzele mişcânduse şi am încercat să mă concentrez să aud ce spune.

-Diana! Am nevoie de răspunsuri. Ce se întâmplă?

-Nu ştiu Edi... nu ştiu... în tot acest timp am crezut că încep să înebunesc. Mă trezeam adesea speriată având impresia că sunt privită de cineva... Noaptea când mă trezeam, mă rugam să nu trebuiască să merg la toaletă. Odată cu lăsarea soarelui mă băgam în pat şi orice s-ar fi întâmplat nu mă ridicam de acolo... Mi-a fost atât de frică... apoi... apoi ai apărut tu... şi toate temerile au dispărut...

În timp ce îi vorbeam mă privea surprins, mă privea de parcă tot aurul din lume ar fi fost în faţa lui, iar el nu l-ar fi vrut, se uita dincolo de detali, pentru prima dată, cred că privea direct în suflet, uitând de trupul care i-a adus acum câteva zile atâta plăcere. S-a apropiat de mine, m-a luat în braţe ştergângu-mi lacrimile şi mi-a vorbit pe un ton calm, atât de calm... parcă nu se întâmplase nimic, parcă orice lucru nu mai exista acum...

-De când se întâmplă asta? De ce nu mi-ai spus?

-Mi-a fost teamă ca nu cumva să mă crezi nebună, mi-am afundat eu chipul în umărul lui vărsând alt şir de lacrimi.

-Dar de ce nu ai plecat? De ce nu te-ai dus din apartamentul ăsta nenorocit?

-Unde să mă duc? M-am desprins eu de el privindu-l în ochi. Nu am unde să plec... la ţară? Unde să mă fi dus... şi chiar şi aşa am avut impresia că mă urmăreşte mereu... am văzut-o... am văzut-o pe stradă, e pretutindeni, dar mi-am imaginat că nu există...

-Doamne! Şi ai trăit cu ea aici? mă întreabă cu un glas pe atât de dezaprobator pe atât de mirat. Cuvintele lui veneau cu atâta admiraţie, o admiraţie din aceea nebunească ca şi cum ai vedea un om că sare de la etaj, îl atmiri pentru curaj şi îţi manifeşti tot odată şi dezaprobarea...

-Am stat.. De mai bine de 2 săptămâni... de când am venit de la ţară...

-La ţară... Pai de ce? Ce s-a întâmplat acolo...?

-Am fost să o vizitez pe bunica, iar acolo în sat, o vecină de-a lu bunicămea care era nebună a murit... am fost... sau cel puţin aşa credeam, că m-a traumatizat întâmplarea aceea, dar deabia acuma conştientizez că totul e real...

Uşa camerei se deschise şi intră Vali zâmbind.

-V-aţi împăcat?

-Da! am răspuns eu încercând să îi zâmbesc.

Valentina s-a aşezat lângă mine pe pat şi mă privea neîncetat. Nimeni nu scotea un cuvânt, ne scumfundasem toţi într-o linişte deplină, o linişte cutremurătoare ce marca ceva rău, liniştea dinaintea furtunii...

Edi încerca să rămână calm în timp ce eu evitam cât de mult posibil privirile Valentinei...

Simţindu-se probabil în plus Valentina s-a hotărât într-un final să plece, era şi timpul....