Ea...

Capitolul XXX

Vruiam să fug, să scap de Ea, de tot ce era Ea, de orice amintire, de orice urmă a existenţei ei! Nu mai puteam, mă simţeam mai vulnerabilă ca oricând, mai mică, fragilă, vulnerabilă...

Alegam cu spaimă pe treptele întunecate. Nu vedeam nimic, dar cu toate astea alergam ca un chior prin bezna ce mă înconjura. Puteam să cad la orice pas, să mă împiedic, să mă lovesc, să nu mă mai ridic, dar nu conta. Simţeam privirea ei ce pătrundea dincolo de orice zid, de orice îmbrăcăminte, dincolo de piele. Mă urmărea de la distanţă, dar mă urmărea, mă veghea. Simţeam cum mă îndepărtez tot mai mult de ea, iar asta îmi făcea sufletul să tresară de fericire.

M-am oprit în scara blocului privind ploaia ce scălda străzile pustii. Ascultam paşii perfecţi ce se repetau la un interval precis, erau grăbiţi, dar tot odată atenţi.

Căutam nedumerită din priviri maşina ce dispăruse. Nu era nicăieri...

-Unde e maşina? l-am întrebat când s-a oprit lângă mine. Mă privea bizar, parcă nu era el, nu îşi aducea aminte unde o lăsase.

-La naiba! Am lăsat-o lângă biserică! a reuşit să vorbească după un timp.

-Vai de capul nostru! am izbucnit eu într-o criză de nervi. Cum de ai lăsat-o acolo? O să ne facem fleaşcă până acolo! Am ieşit în ploaia înjurându-l în gând. Cât de idiot putea fi. Alergam ca nebunii prin ploaia ce ne udase până la piele.

Am ajuns răsuflând cu greu în faţa portierei închise. Edi intrase în maşină, iar eu stăteam în ploaie. Am începu să bat ca o cretină în geam încercând să îi atrag atenţia.

-Tâmpitule! am strigat eu la el închizând uşa în urma mea.

Deja întrecuse orice limită de nesimţire. Acum, încerca să îşi ceară scuze, dar cuvintele lui nu mai valorau nimic. Mi-a trântit în braţe o plasa cu haine pe care le luase prbabil din apartament. Am început să cotrobăi prin ea şi un material solid cu o textură familiară mi-a atras atenţia. Era portofelul meu.

-De unde îl ai? l-am întrebat iritată de faptul că îmi umblase în lucruri.

Printre bâlbâielile lui am înţeles într-un final că nu avea habar. Probabil că îl trăsăse odată cu hainele, puţin probabil, dar nu avea nici un rost, nu mai avea nici o valoare. Am aruncat de pe mine hainele ude încercând să le întind pe unde puteam. Pielea, trupul, mi se răciseră rapid sun stropii mari de ploaie.

"Ce vreme oribilă, parcă nici nu ar fi vară, plouă în continuu!" Mi-am zis privind parbrizul înecat în lacrimi. Am tresărit uşor când Edi s-a aplecat să mă sărute. M-am ferit. Îmi făcuse prea multe, nu eram o jucărie uşor de manevrat! Nu puteam fi folosită de câte ori avea el chef! Dar... el nu s-a resemnat. Mi-a prins bărbia şi m-a sărutat puternic. Vruiam să îl îndepărtez, dar tot odată îl doream atât de mult. Sărutul lui oprise parcă timpul, materialul fin al tricoului îmi mângâia sânii, iar parfumul lui mă trimitea într-un vis demult apus. Am început să mă zbat când mâinile lui puternice încercau să mă tragă spre el. Nu vruiam, nu puteam să îl las să mă trateze iar ca pe un nimic, ca pe un obiect pe care îl poţi uita uneori în ploaie, ca pe un obiect ce n-are nici un cuvânt de spus. L-am îndepărtat brutal şi am început să mă îmbrac.

O linişte brutală, zdrobitoare, accentuată şi de ploaia tornţială crease un baraj solid între noi. Nişte vorbe reci, mult prea oficiale spărgeau subtil liniştea fortificată. Vocea lui trepida frenetic odată cu ploaia. Mă întreba lucruri mărunte, fără valoare ce erau mult prea evidente. Drumul, era cea mai mică problemă a călătoriei noastre. Simţeam asta, o ştiam. Vom ajunge cu bine, trebuia să ajungem cu bine... era doar începutul unui coşmar ce urma să se dezlănţuie înainte de a începe. Totul era un plan mult prea bine pus la punct, ataca veriga cea mai slabă, ataca în orce mod, prin orice mijloc, mă ataca indirect, dar tot odată precis, exact.

Toate gândurile, mult prea clare, erau învăluite într-o pâclă de disperare. Ajungeam să fug, doar pentru că el nu mai rezista, fugeam numai ca el să nu moară... Şi, cu toate astea, eu eram cea slabă, cea continuu atacată, cea care rezista la nesfîrşit. Mi-am doborât gândurile distrată de sunetul neaşteptat al stomacului ce gemea înfundat. Vocea caldă a lui Edi m-a trezit complet la realitate, generozitatea lui spontană mi-a lăsat greaţă, dar cum trupul îmi cerea disperată hrană, am dat uşor din cap, am răspuns recunoscătoare , forţată de context. După toată această întrerupere, nu m-am mai putut concentra. Linistea îmi îmbâcsea mintea readucându-mi ceaţa ce mă domina. Teama îmi pulsa în oase, fiecare zgomot, fiecare sunet făcându-mă să tresar. Visam cu ochii deschişi la mâncarea proastă pe care încercam din greu să o evit, dar în acel moment tânjeam după acea unsuroasă şi plină de chimicale mâncare. Simţeam în gură gustul slinos, dar tot odată plăcut al maionezei şi aroma subtilă de carne injectată... Am adormit visând la acel sendwici până ce Edi cu un hamburger gigantic în mâna şi altul în plasă a deschis zgomotos portiera întinzându-mi două pahare fierbinţi cu cafea. Mirosul plăcut de mâncare caldă îmi invada trupul şi mintea. Nu mă mai puteam concentra, priveam fix punga ce foşnea zgomotos. Am prins-o în mâna după ce Edi îmi luase din mâna paharul lui de cafea. Mâncăm cu poftă, muşcând bucăţi mari, repetete, din chifla aburindă. Totul era perfect, cartofii, carnea, branza, sosul, toate se armonizau într-o aromă deosebită. Am mâncat tot, cu toate că mă saturasem de pe la jumătate. Îmi era teamă că acsta era ultimul meu sendwici...