Ultima lacrimă /Finalizata

Prolog

Destinul nu e întotdeauna ca o petrecere la sfâşitul serii. Uneori nu înseamă decât lupta zilnică pe care o duci cu viața.
Lupta mea zilnică fără încetare de la care câştig decât tot mai multă suferință, tristețe, singurătate şi eşec. Totul m-a adus la capătul puterilor şi am încetat de mult să mă împotrivesc.
Simțeam mâinile mari reci ca ghiața şi slinoase pe corpul meu. Voiam să lupt dar nu aveam puterea necesară. L-am lăsat să facă fără să îmi pese, închizând ochii şi ținând lacrimile în frâu. Era totul în zadar, lupta am pierdut-o de mult, ceea ce voiam era ca totul să se sfârşească căt mai repede posibil. L-am văzut cum a urlat printre dinți ca apoi să îşi tragă pantaloni înapoi în sus.

"Târfo, nu eşti în stare de nimic!"

Mi-am dus privirea în ochii lui şi l-am privit cu nepăsare. Era o personă fără scrupule, puternică, dezgustător şi mainiac. L-am scuipat în ochi cu toată puterea pe care încă o aveam în mine.

" Panaramă mică ce eşti, o să regreți amarnic!"

Am simțit mâna lui transpirată şi murdară peste obrazul meu. Acest gest făcându-mă să îmi întorc instantaneu fața în cealaltă parte. Simțeam cum acea parte de piele se încălzeşte tot mai tare, dându-mi o senzație de durere care îmi pătrundea până la oase.

"Ar fi bine pentru tine să fii fetiță cuminte dacă nu vrei mult mai multă durere decât ți-am dat până acum"

Am rămas în linişte şi am închis ochii din nou, întunericul căzând ca o adiere a vântului pe sufletul meu.
Am auzit paşii din ce în ce mai puțin urmați de uşa trântită cu putere. Am răsuflat uşurată acum că singurul lucru pe care îl auzeam erau doar bătăile inimii mele firave şi afaticate după torturile pe care le-am subit în orele precedente. Acest infern era casa mea de multe ore şi nu aveam cale de ieşire. Totul se rezuma într-o singură soluție şi aceea era moartea. Îmi doream atât de mult să scap din ghearele întunericului dar fiecare soluție mă apropia tot mai mult de el, era prea târziu pentru limină, pace şi serenitate. Am încercat să mă ridic în şezut dar corpul nu colabora cu mintea mea, fiecare mişcare era ca un cuțit înfipt cu putere. Fără speranță mi-am lăsat capul înapoi pe salteaua mudară şi ruptă. Număram minutele, orele şi ziele aşteptând moartea mea, dar timpul părea că stă în loc. Am auzit paşi pe coridorul din spatele uşii, şi inima îmi bătea cu mai multă putere.

"Aici erai! A venit timpul tău"

Am simțit două mâini mari pe corpul meu trăgându-mă în sus văzând chipul întunecat al omului din fața mea. Am simțit lama unui cuțit pe gâtul meu şi imediat după un mic pițicot pe gât. Secundele au trecut şi simțeam cum mă îndepărtez, puteam pluti, mă simțeam liberă în sfârşit, eram o pasăre care se bucura de libertatea pe care o are atunci când zboară şi nu este ținută închisă într-o cuşcă, ca apoi liniştea sufletească să pună stăpânire pe mine. In ultimele clipe din iadul aceasta m-am gândit la ceea ce aş vrea în locul întunericului care a pus stăpânire pe mine. Aş vrea ca astăzi înt-un moment să fie deja mâine, pentru a începe din nou, pentru a răsturna toate planurile mele, pentru că va fi mai bine şi eu aş fi mai bună ca şi un film frumos care lasă toți fără cuvinte. Aş vrea ca altă parte să fie aici, pentru că aici sunt, dar mereu sunt în altă parte. Aş vrea foarte mult să îmi sun destinul şi să îl întreb în ce punct au ajuns visurile mele. Aş vrea să fiu vântul pentru a mă duce mereu ca şi o prețioasă şi uşoară pană în gândurile mele cele mai ascunse. Aş vrea să fiu apa pentru a atinge cu atenție tot ceea ce am înăuntrul meu. Şi ultimul lucru pe care l-aş vrea este să fiu demnă de iubire aşa cum este el demn de iubirea mea el fiind ultimul gând înainte de a pleca ştiind că acest gând este ultima lacrimă pe care o am.