Ultima lacrimă /Finalizata

Alegerea

Am auzit paşi greoi şi repezi în urma mea şi imediat dupa o mână a prins-o pe a mea în momentul în care eram pe prima scară

"Elisabetta, nu poți să pleci pur şi simplu, scuză-mi comportamentul dar sunt surprins, prea multe una după alta te rog aşteptă nu pleca aşa" m-am întors şi atunci când privirea mea a atins-o pe a lui am putut observat tristețea ce îşi ținea locul, nu ştiam ce să fac, eram mult prea echivocă, haotică şi confuză

"Te ascult" mi-a dat drumul la mână şi mi-a făcut semn să intru înapoi în casă, atunci când mâna lui era în a mea am avut o sensație de familiaritate ca atunci când era mama, dar probabil eram prea emoționată şi este doar imaginația mea.

"Elisabetta, aş vrea atâtea lucruri să ştiu despre tine, crede-mă sunt copleşit de situație, dar te ascult" am zâmbit şi mi-am luat din nou locul de pe canapea jucându-mă cu mâinile mele transpirate şi puțin tremurătoare

" Am 17 ani, de când mama m-a lăsat a trebuit să fac totul singură, merg la şcoală şi vreau să termin fiind ultima dorință a mamei" eram mulțumită de mine şi de ceea ce sunt datorită mie, nimeni nu m-a ajutat şi m-am descurcat singură atunci când îmi era greu, singurul umăr pe care am putut plânge era Mery

" Şi acest om cum se comportă cu tine? Mă bucur că mergi la şcoala, înseamnă mult în viață şi doar aşa îți poți face un viitor" l-am privit timid cu un mic zâmbet pe buze, ştiu că ceea ce spune este adevărat, şcoala înseamnă viitorul meu, cât despre Cristian ce aş putea să îi spun, adevărul sau o minciună

"Poți să îmi spui nu îți fac nimic, trebuie să fie un motiv de ai venit aici" Avea dreptate aveam un motiv dar nici eu nu eram sigură care ar fi acela, mă depășea cu mult această situație

" Voiam să te cunosc" am dat mărunt din umeri, era singurul răspuns concret pe care îl aveam până acum, restul erau doar întrebări fără răspuns

" Mă bucur că ai venit, sincer nici nu ştiu cum să mă comport cu tine, eşti mare dar totuşi o copilă, ai evitat întrebarea mea de mai devreme Elisabetta" mi-am dat ochii peste cap dar el nu a putut vedea acest lucru pentru că privirea mea era spre cana de pe masă care încă se afla aici, ce aş putea spune?

" Nu este ceva de care vreau să vorbesc" era un răspuns şi ăsta nu? Adică nici nu îl cunosc pe acest om nu pot să îi pun toată viața mea pe un platou

" Am înțeles, cât timp rămâi?" Şi am văzut o flacără de speranța în ochii lui sau mi se pare şi de data asta, nu sunt sigură de nimic

"Până la sfârşitul săptămânii" am văzut cum mi-a zâmbit şi stătea pe gânduri prins total de ele

" Ce zici să rămâi aici?" Ok la această întrebare nu mă aşteptam să vină, mi-ar plăcea să petrec puțin timp cu el dar nu eram sigură că vroiam cu adevărat, totul este prea complicat şi să stau sub acelaşi acoperiş cu o persoană străină nu pare o idee prea strălucită

" Am plătit deja hotelul" am optat pe o mică minciunică, nu voiam să ştie ce cred cu adevărat

"Nu este o problemă îți dau bani înapoi" am făcut ochii mari, eram uimită de ceea ce auzeam, şi acum ce fac? Ce pot spune? Mâinile  mele erau prea interesante deci privirea mea era doar pe ele

"Nici nu se pune problema" am reuşit să spun vag şi vocea mea era plinâ de tensiune

" Nu este o problemă, vreau să petrec timp cu tine de aceea mi se pare o idee potrivită, ce spui?" O să fie ciudat prea ciudat să stau într-o casă straină, cu o persoană pe care nu o cunosc dar nu este aşa rău am venit să îmi cunosc tatăl până la urmă