Ultima lacrimă /Finalizata

Nu totul este cum pare a fi

Strâmsoarea lui era atât de puternică că îmi simțeam pulsurile atât de firave că în orice moment se vor rupe.. eram pur şi simplu în culmile disperării, şi nu puteam face nimic.

Totul a fost atât de rapid, mâinile mele erau libere şi mă aflam în brațele lui Arthur, am privit spre cipul omului la pamant şi atunci când s-a ridicat nici nu am făcut în timp să îl avertizez pe Arthur că eram deja prin aer ca apoi corpul meu să facă un impact cu un copac, am simțit imediat o durere îngrozitoare la cap şi vedeam în ceață, mi-am dus o mână la ceafă şi imediat ce am apropriat-o spre fața mea am văzut sângele ce se afla pe degetele mele. Totul se întâmpla atât de repede că nici nu puteai realiza concret cum au decurs lucrurile, ştiu doar că am auzit vag vocea lui Arthur dar erau doar fragmente din ceea ce spunea "Stai departe.. o am deja.. stăpâna ştie ce are de făcut... voi veni... când va veni timpul.... jurnalul va fi... nostru " şi imediat după întunericul m-a învăluit.

***
Soarele strălucea , copaci erau de un verde imaculat, iarba proaspătă îmi atingea tălpile picioarelor într-un mod delicat dar pe mine nu mă interesa.. tot ce voiam era ca acel sărut să dureze la nesfârșit.. mâinile lui mari şi puternice să mă atingă şi vorbele lui tandre să îmi mângăie inima... dar nu totul durează pentru totdeauna şi el fu luat din brațele mele, adierea vântului îmi usca lacrimile ce curgeau ca două râuri şi sufletul meu era pustiu.. nimic nu îmi putea alina acea lipsă pe care o am... el a plecat cât ai clipi şi eu am rămas singură.. "Eik vino înapoiiiii!!" Am țipat spre cer cu speranța că cineva mă va auzi....

****
Am deschis ochii instantaneu, inima îmi bătea cu putere, tremura chiar şi cel mai mic muşchi din mine şi transpirația curgea pe funtea mea. Relaxându-mă câtuşi decât am realizat că fiecare mișcare a mea îmi crează o durere puternică şi corpul meu era indolent până la cea mai mică bucățică.. am încercat să mă calmez reuşind cu greu, visul meu era defapt realitate şi asta durea cel mai tare el şi Alessia chiar nu mai sunt... după mai multe încercări am reuşit să mă ridic în şezut, mi-am dus privirea prin cameră şi chiar nu îmi puteam da seama unde mă aflu. Am oftat puțin... oare unde sunt? Ce s-a întâmplat? Atâtea întrebări şi nu era nimeni să îmi răspundă...m-am lăsat păgubaşă şi mi-am ridicat perna aşezând capul pe ea.
Atunci când am auzit sunetul uşii mi-am dus privirea imediat în acea direcție

"Te-ai trezit!"atunci când i-am văzut chipul am rămas şocată

"Tu!!? Dar tu erai.."am văzut cum zâmbește  şi se apropie de mine

"Ce credeai El că te scapi aşa uşor de mine?"a râs puțin şi eu am zâmbit la auzul cuvintelor ei

"Dar cum este posibil Alessia?"am văzut cum râde puțin mai mult şi pune o mână peste a mea

"Cică suntem vrăjitori nu?! Noi nu putem muri.. am leşinat atâta tot!"am răsuflat uşurată şi i-am zâmbit larg, fericirea se putea citi pe chipul meu de la o poştă

"Ce s-a întâmplat după ce eu am leșinat, ştii?"s-a încruntat puțin dar imediat pe buzele ei a părut un zâmbet

"Chiar nu ştii? Arthur a reuşit să te salveze de acel idiot!" Am stat şi m-am gândit puțin ca apoi să aprob din cap ceea ce a spus, ştiu că a reuşit să mă scoată din ghearele acelui om dar după totul este în ceață, nu îmi mai aduc aminte nimic..

"Erik stă bine?"am văzut cum aprobă din cap  ca apoi să zică

"Da, este doar nervos că a fost învins" am surâs puțin

"Tu odihneşte-te, ai avut o lovitură destul de mare la cap" am oftat pentru că chiar nu voiam să stau închisă aici, trebuia să învăț cât mai repede, să căutam acel jurnal şi să pun capăt acestui blestem, dar avea dreptate chiar nu am puterile necesare, probabil dacă mă odihnesc puțin îmi revin