Ultima lacrimă /Finalizata

Dispariția

Nici nu ştiu de când sunt în acesta stare pe care habar nu am cum să o descriu, hibernare poate este cuvântul perfect. Eram ascunsă într-un mic colț a minții mele şi nu mă puteam mişca, vedeam tot ce se petrece în jurul meu dar nu mă puteam împotrivi, întunericul era peste tot şi dacă ieşeam de unde m-am ascuns mă absorbea total. Îmi era frică de mine însumi şi de gesturile necugetate de care dădeam dovadă. Priveam totul scârbită şi voiam atât de mult să mă opresc, am luat viața mai multor persoane în aceste zile şi nu puteam face nimic în a mă opri sau în al opri pe el, tot ceea ce îmi zicea eu făceam fără regret şi voiam să scap. Auzeam totul, vedeam totul dar nu eram în stare de nimic, eram păpuşa lui şi el era păpuşarul. Eram îngrozită de faptul că voi dispărea mâine, şi Elisabetta va lua locul meu, va pune stăpânire pe corpul şi mintea mea, regret amarnic atunci când am crezut în el şi dacă aş putea aş da timpul înapoi.
Realizam că țineam în brațele mele acel chip angelic al femeii roşcate a cărui nume nici măcar nu îl ştiu, priveam gătul ei şi tăietura profundă ce se afla de unde sângele cald curgea lent. Mânile mele erau pline de sânge, în una ținând pumnalul pe care se prelingea sângele ei, eram îngrozită de mine şi de ceea ce tocmai am făcut dau nu eram în stare de nimic, priveam terorizată şi atât. Dacă aş fi avut măcar o mică uşă de scăpare aş fugi cât aş mânca pământul, doar atât voiam.

"Haide, ai termint treaba" vocea lui autoritară şi-a făcut prezența în mica încăpere. M-am ridicat imediat şi l-am urmat pe uşa de la ieşire, nu puteam face nimic, făceam tot ce zice şi eu doar priveam din acest mic colț de unde sunt ascunsă. Eram încolțită de el şi nu aveam cale de scăpare, moartea fiind tot mai aproape cu fiecare miut ce trece

"Ați terminat joaca?"  Vocea lui Arthur ne-a întâmpinat simțind ironia şi amuzamentul în glasul lui

"Da am terminat, haide trebuie să mergem la locul stabilit"

Am urcat în maşină exact cum mi-a zis, şi după ce s-au urcat şi ei în locurile din față Daniele a pus maşina în mişcare pe stradă. Ştiam că mai am căteva ore, eram oarecum fericită că voi scăpa din acest coşmar cu toate că voiam ca lucurile să decurgă altfel. El va avea ceea ce îşi doreşte şi eu nu voi mai fi, mă întrista acest lucru dar nu aveam puterea să mă împotrivesc şi să lupt pentru propria mea viața.
Destinația îmi era necunoscută el fiind singurul ce o cunoaşte, nici nu îmi vine să cred că ei doi ar trebui să fie frați mei, de obicei familia nu îşi face rău dar cum sunt de ghinionistă doar eu puteam avea parte de aşa ceva. Încă mă gândesc la momentele petrecute cu Arthur, câtă nedreptate din partea lui, a profitat de faptul că eu nu ştiu nimic şi mă săruta zicând toate acele lucuri frumoase cu toate că ştia adevărul, nu i-a păsat nici o secundă de mine şi de sentimentele mele defapt. Dacă stau să mă gândesc nimenui nu i-a păsat cu adevărat, am fost păpuşa tuturor, nimic mai mult, atât de trist dar adevărat.

"Bine, putem să luăm ceva de mâncare aici, la 3 km se află cabana mamei. I-a ceva la pachet" a zis vag Daniele către Arthur nefiind total concentrat pe acțiunile lui, se vedea că era prins în gânduri

"Bine, vin imediat" zicând aceste cuvinte Arthur iese din maşină şi pleacă spre restaurant

După ceva timp se întoarce cu o pungă în mână ce o aruncă lângă mine pe banchetă ca apoi să urce iar în maşină

Ajunşi la cabană exact cum a zis Daniele, am coborât din maşină şi am intrat

"Închide-o în cameră, eu merg să vorbesc cu mama" am văzut cum Arthur aprobă din cap şi mă trage de mână închizându-mă într-o cameră.

Din instinct m-am aşezat pe pat şi m-am pus să dorm exact cum Arthur mi-a zis înainte de a pleca.

****